Фабиен Брюгер

Фабиен Брюгер, filosof francez, specialistă în estetică, filozofia artei și teoria feministă, a trecut printr-o despărțire atât de dureroasă încât a decis să-și aplice abilitățile de cercetare la studierea despărțirii. Profesor universitar în diferite țări și cavaler al Ordinului Legiunii de Onoare, această femeie, născută în Nevers în 1964, a vizitat Madridul pentru a discuta despre frică în cadrul Forumului Culturii, care a avut loc în Valladolid și la Fundația Telefónica.

Întrebare: Ultima dumneavoastră carte în Franța se numește „Despărțirea. Ghid pentru a reveni la viață”. De ce?

Răspuns: Întotdeauna am crezut că filozofia se construiește pe baza propriei experiențe, în spiritul existențialismului lui Beauvoir și Sartre. Și, confruntându-mă cu o despărțire amoroasă pe propria piele, mi-am dat seama că în filozofie nu există nimic care să vorbească despre despărțire. Se vorbește mult despre dragoste veșnică, dragoste pasională, dragoste pentru Dumnezeu, dar sfârșitul dragostei este o problemă filozofică care i-a interesat prea puțin pe filozofi. Prin urmare, am vrut să fac din ea un concept filozofic. Și am luat verbul „a dezîndrăgosti”, pentru că este un proces, o întâmplare a vieții, care poate duce la a iubi din nou și a iubi diferit.

Întrebare: Ce ar trebui să știm despre despărțire?

Răspuns: A dezîndrăgosti nu este un eșec, este o încercare a vieții, o întâmplare la care trebuie să reacționăm. Aceasta ne poate duce la reflecții despre noi înșine. În ciuda durerii, a dezîndrăgosti este o oportunitate de a explora viața și de a vedea cum mă conduce aceasta să iubesc mai bine.

Întrebare: Are aceasta o putere eliberatoare?

Răspuns: Exact, o putere eliberatoare. Ideea este că despărțirea, dacă o depășim, poate fi o sursă de emancipare, ne poate învăța să iubim mai puțin constrânși de stereotipuri, mai liber, mai puțin conservator, nu doar considerând necesitatea creării unei familii, a unui cuplu și a tot ceea ce societatea ne impune în ceea ce privește dragostea.

Întrebare: Ce înseamnă „a depăși”? Este ușor de spus.

Răspuns: Evaluarea și conștientizarea a ceea ce am trăit este primul pas în proces. Al doilea este un exercițiu de exprimare a pasiunilor: furie, ură, singurătate sau tristețe. Apoi trebuie eliberat spațiul, mutat, deplasat pentru a ajunge într-un alt loc. Este vorba despre a descompune dragostea care nu mai există și astfel a o înțelege. Aceasta mă poate duce la restabilirea vieții, dacă avem ajutor.

Întrebare: Ați reușit?

Răspuns: Nu știu dacă ar trebui să vorbesc în termeni de reușită. Dar am parcurs un drum pe care mulți sunt nevoiți să-l parcurgă astăzi, deoarece poveștile de dragoste devin din ce în ce mai complexe, din ce în ce mai puțin identificabile cu o singură cale, și această experiență o trecem cu toții mai devreme sau mai târziu.

Întrebare: Este necesară iertarea?

Răspuns: Nu este obligatoriu. Pentru aceasta sunt necesare etica, respectul, și dacă nu este acceptat, nu merităm iertare. Sunt sceptică în ceea ce privește iertarea, deoarece pentru ca ea să existe, trebuie să existe o compensație, persoana trebuie să fie capabilă să spună că a făcut rău. Nu se poate ierta în orice condiții.

Întrebare: Am văzut în Franța numeroase cazuri de abuzuri în mediul intelectual. Există o problemă sexuală cu o asemenea îngăduință a abuzurilor?

Răspuns: Astăzi în Franța au loc schimbări mari, dar după mai 1968 a existat un context în care eliberarea sexuală a coexistat cu o recunoaștere insuficientă a identității, a minorilor, a femeilor, în special în cercurile literare. A existat o incapacitate de a vedea formele de dominație și un fel de iluzie care identifica aceasta ca fiind dorință. Și nu era dorință, era violență sexuală din partea unor oameni influenți și protejați. Și nimeni nu a vrut să vadă asta până când valul mondial #MeToo nu a avut un impact puternic.

Întrebare: Ați fost foarte critică față de Polanski. Sprijiniți anularea lui sau, în prezent, anularea Carlei Sofia Gascón, protagonista filmului „Emilia Perez”, din cauza tweet-urilor ei?

Răspuns: Trebuie să facem distincție între operă și personalitate. Problema Franței este că mult timp s-a considerat că importantă este doar opera, iar creatorul se poate comporta urât. Cred că opera este importantă, dar artistul este un om obișnuit, nu un geniu care este mai presus de lege. Ceea ce resping este faptul că Polanski a primit o finanțare publică mare, și aceasta trebuie să țină cont nu doar de operă, ci și de regizor și de comportamentul său. În ceea ce o privește pe Gascón, nu este același nivel, sunt declarații din anii trecuți. Important este ca ea să-și ceară scuze și ca din partea ei să existe o compensație.

Întrebare: Veniți la Madrid pentru a vorbi despre frică. Astăzi este mai multă frică?

Răspuns: Da, astăzi trăim într-o epocă a fricii în Europa, deoarece devenim din ce în ce mai individualizați. Trăim în societăți din ce în ce mai individualiste, unde responsabilitatea devine din ce în ce mai individuală, și prin urmare oamenilor le este frică de o responsabilitate atât de mare: să obțină bani pentru a trăi, să fie bine, să aibă relații amoroase… Cu cât este mai individualizată această responsabilitate, cu atât mai multă frică provoacă ea. Și acest lucru este legat și de neoliberalism. Fiecare trebuie să realizeze totul singur, și astfel apare vina pentru tot ceea ce nu reușim. Acesta este un regim al fricii. Cartea „Expulsiile” a lui Saskia Sassen definește capitalismul pe baza acestor excluderi: din ce în ce mai mulți oameni sunt excluși din posibilitatea de a avea o locuință, sunt excluși din cauza instabilității, sunt excluși în case de bătrâni din cauza vârstei; și, de asemenea, din cauza exploatării pământului, a apei… există un lanț de excluderi care creează oameni în afara capitalismului și frica de a rămâne pe dinafară. Și, în plus, astăzi suntem în pragul unui război. Nu este o perioadă foarte încurajatoare.