Într-o lume în care istoria și cultura ne dictează viețile, libertatea umană este din ce în ce mai pusă la îndoială. Tehnologiile, medicina, rețelele sociale – toate acestea ne oferă noi oportunități, dar în același timp creează noi capcane. Este mult mai ușor să schimbi sexul decât clasa socială, să schimbi numele decât limba, să amâni moartea decât să crești pensiile.

Tocmai în acest context, morțile a doi bătrâni – un argentinian și un uruguayan – trezesc un interes deosebit. Unul a fost iezuit-peronist, celălalt – socialist-ex-partizan. Ambii s-au născut în anii 1930 și au murit la o diferență de 22 de zile.

Ce i-a unit pe acești oameni? Răspunsul constă în faptul că niciunul dintre ei nu avea puterea reală de a schimba direct lucrurile. Francisco, deși a condus cea mai veche organizație din lume, a folosit cuvântul ca armă împotriva ipocriziei și clericalismului. José Mujica, la rândul său, a fost președintele unei țări „de jucărie”, mulțumindu-se cu fraze simple și înțelepte. Dar tocmai în asta consta puterea lor: ei știau să asculte.

În epoca supraîncărcării informaționale și a depolitizării, cuvintele lui Francisco și Mujica au avut forța pe care o obișnuim să o atribuim imaginilor. Ei au vorbit despre necesitatea unei alte vieți, a unei alte culturi, care să ne permită să fim mai puțin singuri, mai puțin dependenți de piață și mai fericiți împreună. Acesta este un apel la întoarcerea la „omul vechi” – la valorile egalității, fraternității, compasiunii și fericirii durabile.

În contextul lumii moderne, unde forțele de extremă-dreapta încearcă să impună o biologie falsă și o identitate exclusivistă, este important să ne amintim de importanța menținerii instituțiilor democratice și a valorilor sociale. Să ascultăm vocile acestor bătrâni, cât timp sunt vii în memoria noastră, pentru a construi un viitor bazat pe valorile pe care le-au apărat.

Acest articol este de natură informativă și reflectă punctul de vedere al autorului.