Am telefonul, și implicit creierul, suprasolicitat de videoclipuri în care o persoană explică alteia, foarte convinsă, în fața unui microfon și în câteva minute, orice, de la un fost fotbalist care susține că pământul este plat, până la o creatoare de modă care povestește că ia cina doar cu bărbați și niciodată cu prietene.

Scopul acestor materiale este de a rezuma și promova o conversație mai lungă, de obicei un podcast, dar succesul lor indică faptul că au devenit un scop în sine. Așa cum spuneau Begoña Gómez Urzaiz și Noelia Ramírez în „Amiga date cuenta”, protagoniștii lor sunt obiecte de consum cu metabolizare rapidă. Scurtimea lor este ideală pentru a spune o anecdotă și a elabora o idee, dar mai ales pentru a etala carismă. Important este – pe lângă generarea unui răspuns emoțional puternic care să provoace comentarii – cum te miști, cum te uiți, cine ești, ce demonstrezi cu vocea și cu corpul tău. Altfel spus: magnetismul, în 2025, se demonstrează oprind brusc scroll-ul infinit.

S-a spus că podcastul a fost cel mai influent mijloc de comunicare în ultimele alegeri din SUA, dar nu s-a acordat prea multă importanță clipurilor care îl sublimează, simbol al acestei epoci de propagandă în care gesturile sunt mai importante decât faptele. Algoritmii profită adesea de o vulnerabilitate umană preexistentă, exploatând-o. Dacă aceste videoclipuri au inundat TikTok și Instagram, cred că este pentru că au spart slăbiciunea noastră pentru carisma umană. În câteva clipe suntem capabili să detectăm dacă cineva se comportă cu autoritate – ceva mai simplu decât a evalua dacă acea persoană posedă cunoștințe solide despre ceea ce comentează – și această scurtătură ne înnebunește mințile.

Până la apariția internetului, cei care nu aveau acces la mass-media vedeau foarte limitată puterea lor de seducție în masă, rezervată politicienilor, artiștilor, regalității. Dar de câțiva ani, videoclipul scurt, rapid și vertical este benzină pentru slăbiciunea noastră față de acea calitate atavică atât de utilă pentru a ne împerechea mai bine, a conduce lupte tribale și, în general, a ne face viața mai ușoară. Cum să ignori pe cineva fascinant, dacă asta merge împotriva instinctelor noastre?

Îmi vin în minte mai multe pericole în această democratizare a carismei. Primul este puterea enormă care există în a seduce audiențe globale mari rapid și fără alte filtre decât cele ale algoritmului. Al doilea, tentația de a o rentabiliza. Vânzarea carismei se numește uneori marcă personală, alteori „influență”. Al treilea pericol suntem noi înșine. E greu să nu pierzi timpul pe un internet atât de interesant. Uitați-vă ce voci, ce ochi, ce mâini. Mă gândesc la cel mai impactant videoclip din ultima vreme, cel în care președintele SUA îl acuză pe cel al Ucrainei că dorește un al treilea război mondial. Nu este un podcast în care se văd microfoanele, ci o conferință de presă în fața camerelor de filmat ale jurnaliștilor. Etalarea puterii fizice și vocale a lui Trump abia a putut fi rezistată de un Zelenski care încerca să-și mențină demnitatea și nu vorbea în limba sa maternă. Dintr-o dată, părea mic în interiorul emblematicului său uniform de război, care, ca un costum de supererou rupt, nu mai funcționa.

Presupun că de aceea l-a deranjat atât de mult pe Trump ținuta sa, pentru că el cunoaște și lucrează cu simbolurile carismei și vedea în el un pericol care nu s-a materializat. Trump știe despre asta, despre care se remarcă întotdeauna capacitatea sa de a se conecta cu oamenii de rând. Ca un videoclip de pe internet care exploatează nevoia noastră obscură de carismă.