Intrarea în studioul lui Julio Le Parc

A intra în studioul lui Julio Le Parc (Mendoza, Argentina, 96 de ani) de la periferia Parisului este ca și cum ai vizita o cameră a minunilor renascentiste într-o călătorie psihedelică. Picturile geometrice în culori intense – galbene și roșii și portocalii și verzi – ocupă pereții, din tavan atârnă mobile grandioase, iar când se deschide ușa camerei dedicate operelor de lumină, dominată de imagini și sunete electrice, excesul de stimuli face dificilă asimilarea a ceea ce se întâmplă. Tocmai a inaugurat o mare expoziție individuală la galeria Albarrán Bourdais din Madrid, care dă seama de toate acestea.

Alături de venezuelenii Carlos Cruz-Diez și Jesús Rafael Soto, Le Parc este unul dintre marii artiști ai op-art și artei cinetice latino-americane și singurul supraviețuitor al trioului. Și-a dezvoltat cariera la Paris, unde locuiește din 1958, cu excepția unui scurt interval după Mai ’68. În Argentina sa natală era deja recunoscut, dar a atins statutul de vedetă în 2019, datorită unei retrospective la Centrul Cultural Kirchner (actualul Palat Libertad) și la Muzeul de Arte Frumoase din Buenos Aires, cu intervenții în două simboluri ale orașului, Teatrul Colón și Obelisc.

Îmbrăcat cu o haină între jachetă și salopetă de lucru, se deplasează cu scaunul cu rotile, deoarece acum un an și jumătate a suferit un accident vascular cerebral care i-a redus mobilitatea, și tot din acest motiv se exprimă cu oarecare dificultate, dar ideile îi apar cu o viteză fulminantă.

Spațiu de producție în studioul artistului. „Vreau ca acesta să fie un loc pentru cercetătorii artei mele și ai artei epocii mele”, anunță.

Picturi acrilice în spațiul de producție.

Portretul lui Le Parc în tinerețe, făcut în Buenos Aires în 1946.

'Mobil roșu peste roșu' (1960-2018). „Nu m-a interesat niciodată să pictez un muncitor sau un sărac care suferă, ci să colaborez pentru ca societatea să facă omul părtaș la artă și la propria sa viață”, spune.

— Dumneavoastră proveniți dintr-o familie fără antecedente artistice și fără prea multe resurse…

— Normale. Provin dintr-o familie cu resurse normale. Tatăl meu era mecanic de tren. Mi-am petrecut copilăria în Mendoza și apoi am mers la Palmira din cauza slujbei tatălui meu. Nu-mi intra în cap să fiu artist. Dar mamei mele i-a spus o profesoară că eram un bun desenator, deși rău la celelalte materii. Apoi, deja în Buenos Aires, mama mea a trecut pe la Academia de Arte Frumoase și și-a amintit ce-i spusese acea profesoară și a intrat să întrebe. Acolo i-au spus că, pentru a intra, trebuia să fac un bacalaureat artistic. L-am făcut, am trecut un examen de desen și am intrat în Academie.

— Pe ce artiști vă axați?

— Îmi plăceau muraliștii precum Antonio Berni, Juan Carlos Castagnino și Lino Enea Spilimbergo, și, de asemenea, grupul de artă concretă fondat de Tomás Maldonado. În școala pregătitoare, l-am avut ca profesor de modelare pe Lucio Fontana, care a impulsionat așa-numitul Manifest Alb, pe care el de fapt nu l-a semnat, dar i-a pus pe toți elevii să-l semneze. Eu am fost singurul care nu a făcut-o, pentru că mi se părea că nu corespunde nivelului nostru: eram adolescenți.

— Totul s-a schimbat când, la 25 de ani, ați obținut o bursă foarte disputată pentru a călători la Paris.

O dădea guvernul francez unui tânăr artist necunoscut. Cred că mie mi-au dat-o pentru că eram rebel. Ne răzvrăteam pentru a schimba modul de predare, care ni se părea foarte academic. Unul dintre jurați, criticul Romero Brest, care ulterior avea să fie directorul Muzeului de Arte Frumoase, nu era de acord cu ceea ce gândeam, dar își amintea de atitudinea mea.

Julio Le Parc, în studioul său.

— Ce ați găsit la Paris? Vorbeați franceză, pentru început?

— Da, dar foarte rău. Când am ajuns, Cruz-Diez nu era încă aici, el a venit mai târziu. Soto da. În Buenos Aires văzusem o expoziție a artistului op-art Vasarely și mi-a schimbat capul. Deja în Paris, am mers cu toții să-i vedem pe Vasarely, pe Delaunay, Vantongerloo, Schöffer. Datorită bursei nu trebuia să lucrez la alte lucruri ca în Argentina. Puteam să mă dedic artei mele 24 de ore pe zi. Aceasta a fost o mare schimbare, așa că, la sfârșitul bursei, am decis să rămân aici. Prin intermediul lui Vasarely, ne-am întâlnit tinerii artiști latino-americani care am format colectivul GRAV. Am vrut să ne comparăm căutările și cercetările.

— Curând ați început să experimentați cu lumina și mișcarea. Ce v-a determinat să faceți asta?

— Am vrut să văd ce rezultat dau acele lucruri pe care le făceam la început pe suprafață plană, cu guașele mele, punându-le în mișcare. Să le duc la un alt nivel. Iar realizarea de lucrări cu lumină a fost rezultatul unei investigații. Este ceea ce am făcut mai târziu în toate epocile mele: mișcarea și lumina.

S-a alăturat galeriei Denise René, specializată în acest tip de artă. Regizorul de film Henri-Georges Clouzot a plasat în lumea artei contemporane povestea de poli-amor și voyeurism a filmului său Prizoniera (1968), unde apăreau mai multe dintre lucrările sale. Cu puțin timp înainte, în 1966, obținuse Marele Premiu Internațional de Pictură la Bienala de la Veneția, unde maestrul său Lucio Fontana a fost un altul dintre laureați.

'Continuel Lumière-verte' (1960-2023).

Două dintre lucrările sale: '14 forme în contorsiune fond alb' (1966), și '6 scaune cu arcuri' (1966).

— Atunci ați fost expulzat din Franța pentru activități subversive în timpul revoltelor din '68.

— Am mers cu alți oameni să-i sprijinim pe muncitorii care erau în grevă ocupând fabrica Renault și am fost arestați de poliție. Făcusem niște afișe împotriva guvernului și, din acest motiv, am fost expulzat împreună cu alți străini. Am petrecut un timp afară, în Italia și Germania, mai ales. În fine, am asumat asta ca pe ceva natural, din cauza principiilor și ideilor mele.

— Cu toate acestea, arta abstractă este adesea considerată îndepărtată de realitatea socială. Arta dumneavoastră are o componentă politică?

— Sigur că are. Presupune un angajament social în măsura în care face spectatorul să participe, care face ca opera să prindă viață. Abstracția, ca toate tendințele artistice, poate fi politică sau apolitică. Este adevărat că există artiști abstracți apolitici, dar există și în figurație. Noi eram împotriva unui sistem cu artiști care folosesc forme învechite, oricât de politici ar fi teoretic.

— Piața v-a tratat bine.

— Da, mai ales în America Latină, și în Italia, Spania și Germania. În schimb, francezii m-au lăsat deoparte până de curând. În 2013 am avut o expoziție la Palatul Tokyo, dar niciodată la Pompidou. Am avut o propunere pentru o expoziție la Muzeul de Artă Modernă din Paris, ceea ce era o mare oportunitate, dar a venit într-un moment în care exista o contestație foarte puternică împotriva expozițiilor sale, la care m-am alăturat. Așa că am jucat-o la cap sau cruce. Yamil, care era un băiat de vreo cinci ani, a aruncat moneda: a ieșit cruce și am refuzat-o. Din acel moment, centrele oficiale m-au lăsat deoparte. În ceea ce privește Spania, a fost o vreme când prezența mea la Madrid era mai frecventă, pentru că am lucrat cu galerii de acolo precum Rayuela sau Fernández-Braso, dar am încercat să fac o expoziție la Reina Sofía care nu a ieșit niciodată. Să sperăm că se va întâmpla într-o zi. Poate după aceasta de la Albarrán Bourdais.

— Credeți că este posibilă o artă ludică, dar nu superficială?

— Acea parte veselă a muncii mele vine din faptul că sunt o persoană cu un anumit optimism, în ciuda faptului că trăim într-o societate în multe aspecte opresivă. Tablourile mele și lucrările mele dau seama de acest optimism, pentru că a fi optimist este, de asemenea, o formă de rezistență. Nu m-a interesat niciodată să pictez un muncitor sau un sărac care suferă, ci să colaborez pentru ca societatea să facă omul părtaș la artă și la propria sa viață.

Vedere spre cartierul Cachan din studioul lui Julio Le Parc. Artistul și-a dezvoltat cariera la Paris, unde locuiește din 1958.

În 2019 a avut loc marea sa retrospectivă la Buenos Aires, care a inclus iluminarea Obeliscului de 67 de metri la confluența bulevardelor Corrientes și 9 de Julio, cel mai cunoscut monument public al orașului. A contat pe colaborarea lui Yamil în acel proiect colosal pe care îl încercase deja anterior cu Obeliscul din piața Concordiei din Paris. „Acolo a ajuns să fie direct Carlos Gardel”, glumește Yamil. Dar Julio Le Parc asigură că nu aceasta era prioritatea sa: „Nu am pretins niciodată să fiu recunoscut. Ceea ce contează nu este persoana mea, ci munca mea”.

— Ați vrea să lăsați o moștenire pentru generațiile următoare?

— Mulți oameni vin să viziteze studioul și vreau ca asta să dureze, ca acest loc să continue să trăiască chiar dacă eu sunt mort. Pentru asta vreau să creez un fond de dotare și ca nu totul să se transforme în marfă. După moartea mea, angajații pot menține vie producția, ceea ce este bine pentru că permite supraviețuirea economică, dar nu este singurul lucru. Vreau ca acesta să fie un loc pentru cercetătorii artei mele și ai epocii mele.

În studio lucrează 14 colaboratori, printre care și cei trei fii ai săi, Yamil (ca director artistic), Juan (pentru chestiuni care au legătură cu digitalul) și Gabriel (în arhiva fotografică). Pe lângă Julio și soția sa, Martha, și ea artistă, și asistenta sa, Ana Iris, în clădire locuiesc și familiile lui Juan și Gabriel. „Oamenii care lucrează cu mine, inclusiv familia mea, sunt foarte valoroși”, asigură el.

— Plănuiți să continuați să lucrați?

— În fiecare zi cobor în atelier la ora zece dimineața și plec la ora șapte după-amiaza. Mă odihnesc doar la prânz pentru a lua prânzul aici, din prescripție medicală. Asta în fiecare zi, chiar și sâmbăta și duminica. Sus, acasă, m-aș plictisi. Mi-ar plăcea să fac o croazieră, o lună întreagă prin Caraibe și mările nordice sau sudice ca un pensionar. Dar nu pot.