Fiecare președinte francez, mai devreme sau mai târziu, simte tentația de a se plimba prin palatul Elysée și de a se situa în fața oglinzii generalului Charles De Gaulle

Fiecare președinte francez, mai devreme sau mai târziu, simte tentația de a se plimba prin palatul Elysée și de a se situa în fața oglinzii generalului Charles De Gaulle, fondatorul Franței moderne și simbol al rezistenței împotriva nazismului. Motivele variază de la o epocă la alta, dar vântul războiului potențează întotdeauna magnetismul figurii sale. Emmanuel Macron evocă de săptămâni întregi în tăcere figura generalului, prin gesturi, prin încercarea de a conduce ofensiva europeană pentru a nu rămâne în urmă în posibilul proces de pace din Ucraina și prin neîncrederea tot mai mare față de Statele Unite ca mare patron al armatelor occidentale. Dar, mai presus de toate, revendică suveranitatea și independența apărării militare franceze și invocă marea decizie luată de general în 1959, când a anunțat așa-numita force de frappe sau forță de atac. Adică, bomba atomică.

Franța, membră a Consiliului de Securitate al ONU, a intrat în clubul nuclear de atunci restrâns – astăzi există nouă țări recunoscute legal cu această capacitate –, și-a reafirmat puterea de descurajare în plin Război Rece și și-a dezvăluit independența față de SUA, ceea ce i-a permis chiar să renunțe la a se afla în comandamentul integrat al NATO până la venirea lui Nicolas Sarkozy, președintele cel mai pro-american din ultimele decenii. Astăzi, 65 de ani mai târziu, acea viziune revine în plin conflict din Ucraina, cu un Macron care amintește lumii că Franța este singura putere din UE cu arma nucleară – o are și Regatul Unit, în afara clubului comunitar – și că este dispusă să o împărtășească cu partenerii săi în fața amenințării rusești tot mai mari, așa cum a confirmat în discursul său de joi seara. Am decis să deschid dezbaterea strategică privind [descurajarea nucleară] cu aliații noștri europeni. Orice s-ar întâmpla, decizia va fi întotdeauna luată și va rămâne în mâinile președintelui Republicii, șeful Forțelor Armate, a anunțat Macron în timpul discursului său, cu referire la un anumit interes în chestiunea viitorului cancelar german, Friedrich Merz.

Realitatea este că dezbaterea este deschisă de mulți ani. El însuși a făcut-o în februarie 2020, într-un discurs la Școala de Război, în centrul Parisului – același loc pe care l-a ales De Gaulle în noiembrie 1959 – și în fața a sute de ofițeri din Forțele Armate.

Macron a indicat că ar putea fi o posibilitate, deși există mai multe obstacole. În primul rând, Tratatul de Neproliferare Nucleară (TNP) din 1968 interzice în mod explicit ca o țară să transfere sau să împărtășească arme nucleare cu alta. Așa că 'împărtășirea armelor nucleare' nu este cu adevărat viabilă, subliniază Michel Goya, fost colonel retras din armata franceză și membru al Fundației pentru Cercetare Strategică. Este posibil să se stabilească un cadru în care să se recunoască faptul că armele nucleare ar fi folosite doar pentru a apăra interese vitale. În Franța, nu se definește exact care sunt acestea, dar istoric s-a considerat că nu se limitează la frontierele franceze. Nu există o listă clară de țări pe care Franța le-ar considera în interiorul intereselor sale vitale. De exemplu, este puțin probabil ca Estonia să intre în această categorie. În plus, decizia de a folosi arme nucleare revine exclusiv președintelui de la acel moment, insistă el.

Franța a menținut discuții secrete periodice cu alți parteneri interesați să dezvolte acest plan. Iar ceea ce a sugerat Macron este posibilitatea de a desfășura arme nucleare franceze într-o țară aliată, similar cu ceea ce au făcut SUA în Europa. Cu toate acestea, aceste arme ar rămâne sub controlul exclusiv al Franței. Iar interesele vitale, a repetat deja șeful statului, nu se limitează la frontierele naționale.

Franța are doi piloni atomici: submarine nucleare echipate cu rachete balistice M51 capabile să atingă ținte la 8.000 de kilometri (întotdeauna unul patrulează în secret undeva pe planetă) și avioane de luptă Rafale, capabile să transporte rachete nucleare aer-sol. Se estimează că are în jur de 40 de focoase nucleare în aceste rachete aeriene, pe lângă cele ale submarinelor sale: aproximativ 390 în total. Este suficient pentru a proteja întreaga Uniune Europeană? Este discutabil. Strategia americană a fost să desfășoare arme nucleare în Europa, astfel încât, în caz de represalii, atacul rusesc să fie îndreptat spre Europa și nu spre SUA. Franța nu are aceeași strategie, iar arsenalul său este mult mai redus decât cel al SUA sau al Rusiei, spune Goya. Un fapt pe care, tocmai, i l-a amintit joi ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, lui Macron. Moscova îl acuză pe Macron de șantaj nuclear și că se lasă dus de ambițiile sale de a deveni patronul nuclear al Europei, propunând umbrela sa nucleară ca alternativă chiar și a celei americane. În Franța există în total 56 de purtători de arme nucleare, când SUA au 898. Puterea comună a componentei nucleare a Forțelor Armate ale Franței este de 67,2 megawați, față de cei 1.814 megawați americani, se arată în comunicatul Ministerului rus de Externe.

Garanții suplimentare

De Gaulle nu a avut niciodată încredere în protecția americană în cazul în care ar izbucni un război cu Uniunea Sovietică. Nici nu credea că articolul 5 din tratatul NATO – care prevede apărarea comună în caz de atac asupra unuia dintre membrii săi – ar servi drept scut real în cazul în care lucrurile ar lua o întorsătură proastă. Europa se confruntă acum cu această îndoială tot mai mare, cu două scenarii posibile încă de la primul mandat al lui Trump, subliniază Bruno Tertrais, expert în strategie și autorul Pax atomică? Teorie, practică și limite ale descurajării. Unul în care europenii sunt pur și simplu preocupați de viitorul protecției nucleare americane și caută o garanție suplimentară. În acest caz, acest lucru se traduce în principal printr-un discurs al Franței și, sper, și al Regatului Unit. Acolo am putea imagina o implicare mai mare a Franței în securitatea nucleară a Europei, ceea ce ar putea include vizite sau rotații ale forțelor aeriene strategice franceze, deși fără arme nucleare.

Un al doilea scenariu, în schimb, ar fi o rupere a contractului de securitate transatlantic. Încă nu am ajuns la asta. Dar, dacă s-ar întâmpla, britanicii și francezii ar fi obligați să reinventeze un mecanism de securitate și descurajare pentru europeni. În acest caz, Franța ar putea lua în considerare modalități de a împărtăși armamentul nuclear, similar cu ceea ce se întâmplă în NATO. Cu toate acestea, nu se pot desfășura rachete sau avioane nucleare oricând și oriunde. Nu este ceva care se întâmplă imediat. Ar fi foarte costisitor și complex, subliniază Tertrais.

Rolul Regatului Unit este, de asemenea, foarte relevant. Spre deosebire de Macron, însă, primul ministru britanic, Keir Starmer, a evitat dezbaterea. Descurajarea nucleară britanică nu este concepută sub principiul autonomiei strategice. Londra, în teorie, dispune de autonomie operațională: premierul britanic poate, pe hârtie, să ordone un atac nuclear fără aprobarea SUA. În plus, își fabrică propriile focoase nucleare și submarine SNLE. Dar țara are doar patru submarine clasa Vanguard pentru a-și garanta descurajarea nucleară, după ce a abandonat aviația strategică în anii 1990. În plus, aici da, depinde de SUA pentru întreținerea rachetelor Trident, precum și pentru o parte din echipamentele sale de înaltă tehnologie.

De Gaulle a extins deja în 1961 frontierele unei posibile amenințări: Franța trebuie să se simtă amenințată de îndată ce teritoriile Germaniei federale și ale Beneluxului sunt violate. Iar predecesorul lui Macron, François Hollande, a subliniat în 2015 că definirea intereselor vitale nu s-ar putea limita la scara națională, deoarece Franța nu își concepe strategia de apărare în mod izolat, nici pe teren nuclear.

Președintele francez nu va împărtăși butonul nuclear – posibilitatea de a invoca utilizarea force de frappe și decizia de a o folosi în ultimă instanță – și nici nu va delega altora definirea interesului vital, care rămâne într-o vagă intenționată. Dar vrea să implice în această nouă întreprindere pe aliații săi europeni. În insula Longue, la sud de Brest (Bretania), baza forței oceanice strategice a celor patru submarine echipate cu rachete nucleare intercontinentale, vor continua să aștepte noutăți după mai bine de jumătate de secol.