Se întâmpla cu mulți ani în urmă. Eram pe o insulă din Brazilia. Un loc fără lumină, aproape fără apă, fără străzi care să nu fie de nisip. Exista ceva numit *bicho do pé* care se băga sub unghii, infecta și producea durere. La căderea serii, la lumina lumânărilor, ne scoteam *bichos* ca niște maimuțe, folosind ace pe care le cauterizam cu amnarul. Trăiam într-o cameră fără baie, cu alți șapte sau opt care au început să plece, să ne lase singuri, poate pentru că eram prea mulți. Nu era mult sentiment și nici prea multă minciună. Nu era teatral, ci ceva mai transcendent, primitiv.

Noaptea, îl lăsam dormind și ieșeam pe plajă acoperită de vreo rochie veche, pe jumătate ruptă. Apoi, peregrinam înapoi spre acel corp de sfânt vătămător. El avea o față revoluționară, o frumusețe în bloc susținută de umeri de chin. Patul era de duritate variată. Salteaua era plină de ploșnițe și de miros de mucegai. Un robinet scuipa uneori, mereu la ore nepotrivite, ceva apă. Noi ne curățam în mare. Aveam pielea crăpată ca o hartă uscată. Uneori, dormeam pe nisip și ne trezeam înconjurați de crabi.

Într-o zi am ieșit să alerg într-o zonă de mangrove. Un tip pe care-l văzusem dansând capoeira a început să mă urmărească. Am alergat repede, tipul la fel, în spate. Am fugit în mare viteză spre plajă. El era acolo, strălucitor, blond, fumând ceva, lovit de soare. M-a auzit gâfâind, și-a dat seama de tot. S-a ridicat, s-a înfuriat, un cocoșel. A schițat ceva, dar eu am făcut un gest, i-am spus tipului: „Du-te”, și tipul a plecat. El s-a apropiat, m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?”. I-am spus: „Nimic”. Și era adevărat. Nu l-am lăsat niciodată să mă protejeze. Nu a fost nevoie. Mă mișcam ca o baricadă.

Acum, ani mai târziu, într-o altă țară care poate fi oricare, mă uit la o altă mare. Caut ce lucruri. „Când nu sunt o maimuță nemișcată, sunt un câine bătrân prost antrenat care aleargă pe mal. Căutându-te”, a scris Nathalie Léger. Eu știu ce caut. Eu știu ce nu găsesc.