Independența Europei în materie de apărare: un vis spulberat?

Ca și cum sprijinirea Ucrainei în plină furtună Trump nu ar fi fost o provocare suficientă, Consiliul European extraordinar din 6 [adăugați luna și anul dacă este relevant] a proclamat voința celor Douăzeci și șapte (inclusiv Ungaria și Slovacia) de a activa definitiv procesul pentru a obține, în cuvintele viitorului cancelar german, Friedrich Merz, independența față de Statele Unite în materie de securitate și apărare. Înainte de a ne lăsa purtați de euforia generată de anunțul unui pachet economic de până la 800 de miliarde de euro, ca și cum ar fi un semn clar că acum se vorbește serios, este obligatoriu să ne amintim că au trecut deja 11 ani de la anexarea rusă a Crimeei, opt de când Angela Merkel a declarat că SUA nu mai sunt un partener de încredere și trei de la invazia rusă în Ucraina, fără ca nici Strategia Globală (2016), nici Busola Strategică (2022) să fi reușit să satisfacă așteptările create (este suficient să ne amintim, ca exemplu, că nivelul ambiției comunitare se reducea la a dispune în 2025 de o forță de intervenție rapidă de doar 5.000 de soldați!).

Asta nu înseamnă, evident, că nu s-au înregistrat progrese pentru a evita ca autonomia strategică să devină un vis spulberat. Dar, în fața celor două provocări, acum reînnoite, devine clar că, pentru a le depăși, este imperios necesar să ieșim drastic de pe linia pe care s-a dezvoltat până acum politica externă, de securitate și apărare a Uniunii. O linie care stabilește un proces de luare a deciziilor îngreunat de regula unanimității, ceea ce cel puțin încetinește și slăbește orice propunere de la bun început (drept exemplu, cele 22 de zile care au trecut de când Trump și Putin au anunțat că au vorbit pentru a restabili relațiile și a conveni asupra unei soluții pentru războiul din Ucraina până când, în sfârșit, s-au reunit șefii de stat și de guvern europeni). Și din acest ritm neapărat lent decurge doar, chiar dacă pașii adoptați pot fi în sine adecvați, o capacitate mai mică de manevră internațională a UE.

Referința vedetă a reuniunii comunitare a fost anunțul unui plan – Reînarmarea Europei – care, în ciuda aparențelor de fermă determinare politică, nu încetează să genereze îndoieli. Dincolo de a confunda din nou UE cu Europa, apelul direct la reînarmare ne face să credem că drumul pentru a garanta securitatea celor Douăzeci și șapte și pentru a reechilibra ordinea de securitate continentală este pavat doar cu arme și cu bugete pentru a ne dota cu ele. O idee care, comparată cu ceea ce se întâmplă la scară națională, nu numai că lasă în afara restul componentelor non-militare ale securității, ci ne face să vedem distanța care trebuie parcursă pentru ca aceste mijloace militare (multe sau puține) să fie supuse și integrate într-o structură de comandă și control de natură esențial civilă. În UE nu avem această structură; de aceea, fără a pune la îndoială necesitatea de a avea mijloace militare de descurajare și de ultimă instanță pentru a ne apăra interesele legitime fără a depinde de nimeni, minimul pe care trebuie să-l cerem este ca acest efort în domeniul militar să fie însoțit de un altul pentru a ne dota cu mecanismele politice care să ne permită să avem o voce comună pe scena internațională, cu o organigramă operațională pentru a utiliza toate instrumentele pe care le acumulează cei Douăzeci și șapte în serviciul unei cauze comune. Este, în esență, să operăm ca un singur stat. Și nu a existat nimic din toate acestea în recenta reuniune a Consiliului European.

Pe de altă parte, s-ar părea că cifra de 800 de miliarde de euro poate fi deja considerată materializată, când este vorba de o chestiune supusă multor imponderabile. Imediat devine evident că grosul acestui efort (650 de miliarde) va reveni deciziilor guvernelor naționale, dacă decid să profite de relaxarea convenită a regulilor fiscale și de facilitățile suplimentare ale BEI. Dar, dincolo de înclinația mai mare sau mai mică a fiecăruia dintre aceste guverne de a urma calea marcată (asumându-se deja că este vorba de a trece de la 2% la 3,5% din PIB dedicat apărării până la sfârșitul acestui deceniu), calea națională nu poate fi cea mai adecvată. Este evident, așa cum ne demonstrează situația actuală după diverse Planuri de Dezvoltare a Capacităților nerespectate, că pe această cale se ajunge la creșterea duplicărilor în anumite domenii și încă nu sunt acoperite nevoile care au fost identificate de atâtea ori. Suma capacităților fiecăreia dintre armatele naționale nu are ca rezultat forța ansamblului și nu ne mai putem mulțumi cu îmbunătățirea coordonării între diferitele guverne naționale.

De aici rezultă că grosul sarcinii ar trebui realizat recurgând la mutualizarea costului care trebuie suportat, cu fonduri la dispoziția instanțelor comunitare pentru a acoperi cât mai curând posibil lipsurile actuale și pentru a orienta munca ce trebuie realizată în vederea reducerii gradului de dependență industrială de furnizori externi (adică, de SUA). Nu pare că aceasta va fi opțiunea aleasă, ceea ce, în concordanță cu ceea ce Emmanuel Macron tocmai a avertizat pe concetățenii săi, implică faptul că calea preferată va fi cea a sacrificiului în termeni naționali, recurgând la reducerea cheltuielilor sociale pentru a se putea reînarma. Un pas cu cost electoral evident, care poate descuraja mulți guvernatori și din care grupurile de extremă dreapta vor încerca să profite.

În cele din urmă, fără a nega impulsul imperialist care îl determină pe Vladimir Putin să încerce să recupereze (pe cale militară atunci când consideră că este convenabil) o zonă de influență proprie cel puțin în vecinătatea sa europeană imediată, concluziile Consiliului menționat nu înlătură îndoielile cu privire la ambiția UE. Este evident că autonomia strategică este imposibil de atins în termenul de patru ani menționat de Ursula von der Leyen la anunțarea planului de reînarmare; ceea ce presupune asumarea faptului că dependența de alții va continua să fie inevitabilă. Și asta se va întâmpla indiferent dacă Macron decide în cele din urmă să extindă acoperirea nucleară a Force de Frappe la restul membrilor Uniunii sau dacă Polonia pariază deschis pe proliferarea nucleară. Dar este că, chiar dacă în mod miraculos s-ar alinia voința celor Douăzeci și șapte de a se dota cu mijloacele necesare pentru a răspunde la orice nivel de amenințare pe care o poate reprezenta Rusia sau orice alt actor, este bine știut că nu există o industrie de apărare europeană (ceea ce avem sunt sectoare naționale mai mult sau mai puțin puternice în anumite nișe de piață). Mai mult, chiar și cu toate vânturile favorabile, ansamblul întreprinderilor existente va dura ani pentru a fi în măsură să răspundă grosului nevoilor pe care le pot ridica armatele.

Și toate acestea, aplicate Ucrainei, înseamnă că nici în cel mai bun scenariu imaginabil nu este posibil ca UE să poată înlocui militar SUA. Acest lucru îl plasează pe Volodimir Zelenski într-o situație disperată, deoarece nu are de ales decât să accepte termenii stabiliți de comun acord între Trump și Putin pentru a ajunge la un acord dezavantajos, însoțit de ceea ce nu poate fi calificat decât drept șantaj american pentru a-și asigura o bună parte din bogățiile miniere ucrainene. Un tablou care lasă Ucraina învinsă și Uniunea Europeană într-o situație gravă de vulnerabilitate.

Jesús A. Núñez Villaverde este codirector al Institutului de Studii asupra Conflictelor și Acțiunii Umanitare (IECAH).