Într-o scenă din *O Futebol*, de Sergio Oskman, Sergio însuși și tatăl său, Simao, ascultă intens zgomotele orașului dintr-o mașină, în timpul unui meci de la Cupa Mondială din Brazilia, în 2014. „A fost gol?” întreabă, auzind sunetul unei mulțimi invizibile, mii de oameni în casele și barurile lor sau pe stadion, în timp ce ei doi stau unul lângă altul într-o mașină, pe o stradă pustie. „Nu, nu, a fost o ocazie ratată”. Trebuie să traduci bucuria, frustrarea, euforia, tristețea fanilor. Trebuie să știi să interpretezi sunetele aparatului digestiv al stadionului. Nu există lucruri mai poetice în sport decât orașele goale care urmăresc cu atenție meciul decisiv de fotbal și două suflete rătăcitoare, ca tatăl și fiul, care nu s-au mai văzut de peste 20 de ani, urmărind meciul fără să-l vadă, ghicindu-l după zvon.

Filmul, în întregime, este un poem catartic cu fotbalul ca vehicul. Un apel frumos (și imprevizibil) la conexiunea tăcută dintre oameni care nu au altă modalitate de a comunica decât urmărind un meci, ca Sergio și Simao Oskman. Se întâmplă și în afara filmului, peste tot: oameni care se iubesc iremediabil, dar nu au găsit niciodată un moment mai bun pentru a o spune și a se îmbrățișa decât la un gol al echipei lor, oameni care profită de un penalty pentru a prinde o mână pe care nu au îndrăznit niciodată să o prindă. Dar în povestea filmată de Oskman se ascunde o electricitate surdă care te hipnotizează. „Nu ne interesa sportul ca scuză pentru a spune ceva. Ne-a captivat metodologia sa. Are regulile sale și lucrurile se desfășoară după o ordine precisă. Și așa până când, dintr-o dată, se întâmplă ceva. Un gol, de exemplu”, a spus regizorul său.

Multe lucruri s-au întâmplat în Brazilia în 2014, unul dintre ele fiind traumatic: 1-7 pe care Germania l-a administrat echipei gazdă în semifinalele unui turneu pe care campioana de cinci ori îl dorea pentru ea. „A fost mai rău decât Maracanazo”, a spus Pelé. Și în jurul acestei Cupe Mondiale s-au reformulat relații personale și familii, ca Oksman, pe care Javier Ocaña le-a descris în acest ziar acum zece ani, când a fost lansat *O Futebol*: „Un bărbat incapabil să-și amintească câți ani a locuit într-un hotel după ce s-a despărțit de soția și fiul său, dar care este capabil să citeze echipele de start de acum cinci decenii; un fiu care păstrează vie amintirea tatălui său ca pe vocea unui crainic de radio și un tată care repară radiouri, dar căruia îi lipsește într-o mașină; două persoane care sunt de acord să urmărească împreună meciurile de la Cupa Mondială din Brazilia, dar care abia reușesc să întrezărească un singur gol împreună”.

L-am întâlnit pe Oskman acum două după-amiezi în cartier: suntem vecini. Mi-a spus direct că are o nemulțumire față de mine, pentru că, în ciuda recomandărilor pe care le-am primit la momentul respectiv, nu am văzut niciodată *O Futebol*. I-am răspuns că o voi face chiar în acest weekend. Dar nu aveam idee de impactul pe care l-ar avea asupra mea. Acei doi adulți pierduți și regăsiți, laconici, încercând să se descifreze în timp ce interpretează meciuri de fotbal de o importanță atât de mare încât provoacă, într-o țară atât de pasională și aprinsă, sinucideri. Acea Cupă Mondială și ce a însemnat pentru atâția oameni, inclusiv din punct de vedere fotbalistic: Germania jucând ca Brazilia, zdrobind Brazilia. Și acele cadre, în cele din urmă, lente și îngrijite, deoarece protagoniștii, și ei reali, trebuie să fie îngrijiți de public.