„Cu toții bem apă din acest pârâu. Nu avem de ales. Dar apa ne îmbolnăvește”.

Jean-Pierre a petrecut doi ani strămutat în tabăra de la Bulengo, în orașul Goma, în estul Republicii Democratice Congo (RDC) și a trebuit să se întoarcă în Sake, o mică localitate situată la 25 de kilometri. Face parte din miile de persoane care au fost obligate să se întoarcă în locurile lor de origine în ianuarie, după ce au primit un ultimatum de la M23, grup rebel armat care beneficiază de sprijinul Ruandei, care, după confruntări intense cu armata congoleză și aliații săi, a preluat controlul asupra orașului Goma, capitala Kivu de Nord, și a Bukavu, capitala regiunii Kivu de Sud.

Pentru unii, întoarcerea a fost o veste bună. Pentru alții, o angoasă totală: Ce a mai rămas din trecutul lor? Ce pericole implică întoarcerea? „Înainte, în tabără, primeam mâncare și apă în condiții decente datorită ONG-urilor. Aici, trebuie să ne descurcăm singuri și nu știu cum să fac, cu adevărat, să dau de mâncare copiilor mei”, afirmă acest tată de familie, care, ca și restul persoanelor intervievate pentru acest reportaj, nu își dă numele complet de teamă.

Conform cifrelor ONU, Goma găzduia peste 650.000 de persoane strămutate în așezări improvizate la periferia orașului, un număr aproape egal cu numărul persoanelor rezidente în zonă care au trebuit să se deplaseze din ianuarie din cauza conflictului din zonă, care a provocat peste 7.000 de morți, conform Guvernului congolez. Această regiune, de la granița cu Ruanda, este bogată în minerale precum aurul sau coltanul, esențiale în industria tehnologică și în fabricarea telefoanelor mobile.

Îmi amintesc de nopțile în care febra creștea și eu tremuram de frig și de durere. Fiecare criză mă făcea să pierd speranța de a mai putea să mă joc și să merg la școală ca înainte

Amina, fată strămutată

În Sake, viața se instalează încetul cu încetul și locuitorii săi, majoritatea crescători de animale și agricultori, încearcă să își recupereze viețile în ciuda lipsei de resurse: de la fertilizatori până la animale. Confruntările au distrus totul. În plus, populația este acum amenințată și de boli. Schimbarea alimentației și mai ales consumul de apă nepotabilă au crescut în mod alarmant cazurile de diaree și malnutriție, mai ales în rândul copiilor.

Amina are 12 ani și s-a îmbolnăvit de malarie după ce s-a întors în Sake. „Îmi amintesc de nopțile în care febra creștea și eu tremuram de frig și de durere. Fiecare criză mă făcea să pierd speranța de a mai putea să mă joc și să merg la școală ca înainte”, își amintește ea. Părinții ei au reușit să intre în contact cu echipele mobile ale Medicilor Fără Frontiere (MSF) și fetița a primit tratament. „Dar malaria m-a marcat și mi-e teamă să mai sufăr de vreo boală și să nu am acces la îngrijirile de care am nevoie”, afirmă ea.

Unicef și partenerii săi locali din RDC au reușit să furnizeze apă potabilă pentru 700.000 de persoane pe zi, mai mult de jumătate dintre ei copii, în regiunea Goma, după întreruperile în furnizarea apei din timpul luptelor. Agenția ONU a explicat că transferul de persoane din localitate în alte puncte din zonă, precum Sake, a amplificat nevoia de apă potabilă și salubrizare, deoarece oamenii se instalează în locuri cu servicii și infrastructuri precare.

„Apa curată este o gură de oxigen. Cu epidemiile continue de holeră și mpox din estul RDC, copiii și familiile au nevoie de apă potabilă acum mai mult ca oricând pentru a se proteja și a evita o criză sanitară și mai profundă”, a declarat Jean Francois Basse, reprezentant interimar al Unicef în RDC. „În întreaga lume, copiii care trăiesc în contexte de conflicte prelungite au de trei ori mai multe șanse să moară din cauza bolilor legate de apă decât din cauza violenței”, a adăugat el.

Zeci de pacienți așteaptă să fie consultați în centrul de sănătate din localitatea Sake, unde s-au înmulțit bolile din cauza insalubrității și a lipsei de structuri sanitare. Imagine realizată pe 4 martie 2025
Laetitia Kasongo

„Nu știm de unde să începem”

Chantal a băut și ea apă contaminată când s-a întors în Sake și a început să aibă dureri insuportabile care o împiedicau să lucreze și să aibă grijă de copiii ei. Diagnosticul a fost o infecție urinară severă. „La început nu am avut acces la niciun tratament sau îngrijire, deoarece structurile sanitare sunt distruse sau foarte avariate de lupte. Apoi a venit o clinică mobilă de la MSF și m-a consultat”, explică ea. Dar femeia se declară „îngrijorată” de bolile care par să facă ravagii în zonă. „Sper că se vor dedica mai multe resurse centrelor de sănătate și spitalelor, astfel încât să nu mai existe alte femei care să sufere la fel ca mine”, mărturisește ea.

Centrele de asistență medicală, deja foarte fragile înainte de această criză, au fost abandonate, distruse sau jefuite. Acum primesc mulți pacienți din cauza bolilor care se răspândesc

George Mulomba, MSF

În această regiune, MSF și-a adaptat activitatea pentru a ajuta această populație strămutată cu echipe mobile și sprijinind instituții locale precum Centrul de Sănătate de referință din Sake. „Situația umanitară rămâne foarte complicată. Nu știm de unde să începem”, explică, neputincios, George Mulomba, responsabil cu asistența medicală într-o structură sanitară sprijinită de ONG. „Centrele de asistență medicală, deja foarte fragile înainte de această criză, au fost abandonate, distruse sau jefuite. Acum primesc mulți pacienți din cauza bolilor care se răspândesc cu mai multă forță, cum ar fi holera sau rujeola”, adaugă el, într-un e-mail trimis acestei publicații.

Într-un comunicat publicat la sfârșitul lunii februarie, MSF a explicat că a fost reconstruită unitatea de tratament al holerei, „care tratează în prezent aproximativ 20 de pacienți pe zi”. „În întregul centru de sănătate din Sake se efectuează în total aproape 200 de consultații zilnice, în principal pentru infecții respiratorii și boli diareice. Dar vedem și cazuri de mpox și pacienți care caută asistență medicală după ce au suferit violență sexuală”, explică Anthony Kergosien, responsabil cu activitățile mobile ale MSF în Goma.

În piața din Sake, Kavira, o mamă de familie de aproximativ 40 de ani, încearcă să își recupereze viața după ce a petrecut un an și jumătate într-o tabără de persoane strămutate. Ea a fost întotdeauna agricultor și și-a reluat grădina. „M-am întors acum o lună și am început să vând niște fructe în piață, dar m-am îmbolnăvit. Era malarie. Am primit tratament și acum sunt mai bine. Dar mulți nu au avut acest noroc”, se plânge ea.