Atelierul pictorului Agustín de Celis

Atelierul pictorului Agustín de Celis (Comillas, Cantabria, 93 de ani) este situat între parcul Bombilla și râul Manzanares, într-o zonă a Madridului extrem de râvnită astăzi, dar când el a ajuns aici, la începutul anilor șaizeci, era un teren viran unde nici măcar furnizorii nu doreau să se apropie. Multe s-au schimbat în aceste decenii. Felinarele nu se mai aprind cu gaz, dar cartierul păstrează un aer boem care îl încântă și îl stimulează pe artist. În acest atelier spațios, el continuă să lucreze zilnic, de la mijlocul dimineții până seara târziu. Grămezi de tablouri ordonate sunt așezate de-a lungul pereților. De aici au ieșit unele dintre cele 50 de lucrări ale expoziției itinerante, intitulată *Anul Agustín de Celis 2025*, dedicată lui de Guvernul cantabric și care se va încheia la Madrid în toamnă. Selecția este un compendiu al diferitelor etape parcurse de-a lungul vieții sale: peisagistica, legătura sa cu abstracția, culoarea albastră, angajamentul său față de actualitate și, întotdeauna, pasiunea sa pentru cinema și poezie.

Mai multe informații:

O căutare în timp

Întrebare: Expoziția, care poate fi vizitată la Biblioteca Centrală din Santander, până la 31 martie, începe cu lucrări datate din 1966, când v-ați întors deja de la Roma cu o bursă de la Academia de Arte Frumoase. Ați întreprins călătoria la 30 de ani. Ce a însemnat pentru dumneavoastră acea ședere de patru ani în capitala italiană?

Răspuns: Acea bursă era cel mai bun lucru care i se putea întâmpla unui artist. Părăsisem Santander pentru a studia la Madrid și supraviețuiam cu greu, doar ca să nu mă întorc la viața pe care o lăsasem în urmă. Eram în plină dictatură. În Spania nu exista nimic, niciun stimulent.

“Hacia donde” (1968), ulei de Agustín de Celis, într-o imagine oferită de artist.

Î: Sosirea a fost, probabil, uimitoare.

R: Totul era nou în fața ochilor mei. Văzusem doar opere ale lumii clasice în cărți și, dintr-o dată, totul era la îndemâna mea.

Î: Ce v-a impresionat cel mai mult?

R: Totul, dar primul lucru pe care l-am descoperit a fost că eram un pictor, dar încă nu eram un artist.

Î: Care este diferența?

R: Să fii conștient de ceea ce faci și de ce. Arta presupunea o dăruire totală și era pură viață și transformare. Roma a fost o imersiune completă în artă și în politică, deoarece între 1960 și 1964 cultura era cel mai important lucru în Italia.

Î: Ați putut să interacționați cu artiștii contemporani cu dumneavoastră?

R: Da. Atât cu pictori, sculptori, cineaști și scriitori precum Leonardo Sciascia, Rafael Alberti și mulți alții.

Î: Exista multă viață culturală în interiorul Academiei?

Lucrarea ‘Antes del Eclipse’ (1971), de Agustín de Celis, într-o imagine oferită de artist.

R: Foarte multă. Aveam cursuri și fiecare își organiza viața, dar la prânz și cină ne întâlneam la mese mari unde se discuta despre orice. Atunci, în Academie, erau creatori din diferite specialități, ceea ce ne îmbogățea intelectual pe toți. Erau arhitecți, precum Rafael Moneo și Dionisio Hernández Gil; muzicieni, precum Antón García Abril și Carmelo Bernaola, sau pictori precum Manuel Alcorlo. Vorbeam despre toate noutățile din toate domeniile. De exemplu, acolo am descoperit neorealismul italian, cinema veritate, pe care l-am încorporat în tablourile mele de la sfârșitul anilor șaizeci, în lucrări precum *Crónica de una noticia* sau *El hombre, hacia adónde*, ambele din 1968.

Î: În academie v-ați găsit și dragostea.

R: Întâlnirile noastre erau cu ușile deschise. Puteau veni artiști din alte locuri și, desigur, italienii. Acolo am cunoscut-o pe cea care este și astăzi soția mea, sculptorița și poeta Miranda D’Amico.

Î: Văd că nu împărțiți același atelier. Este complicat să trăiești cu un alt artist?

R: Nu este dificil dacă te poți organiza. Ea are atelierul ei aproape de aici, în zona gării Príncipe Pío, și acolo merge și ea să lucreze în fiecare zi. Locuința o avem tot în această zonă a Madridului.

Pictorul Agustín de Celis, în atelierul său din Madrid.

Santi Burgos

Î: Din peisajul italian îmbogățitor vă întoarceți la Madrid în 1965. Ce găsiți?

R: La sfârșitul acelui deceniu, cultura în Spania este foarte importantă și artiștii sunt activiști pentru democrație. Eu deja predam la arhitectură și mi-a revenit sarcina de a reprezenta Spania la un festival din Olanda. Totul era atât de precar încât prietenul meu, arhitectul José Luis Fernández del Amo, mi-a cumpărat o cameră de filmat la mâna a doua și am participat la festival vorbind despre realitatea de pe străzi, despre poezie, despre pictură și muzică.

Î: Din acei ani datează una dintre cele mai cunoscute lucrări ale dumneavoastră, *El viaje (1971)*.

R: Este un scurtmetraj experimental realizat împreună cu arhitectul Juan Miguel Hernández León, în care am portretizat ceea ce era Spania franchistă. Carmelo Bernaola a compus muzica, iar Miranda D’Amico a contribuit cu poezia.

Î: Ați fost la bienalele de la Veneția și São Paulo, în pavilionul Spaniei, alături de alți artiști din generația dumneavoastră (Isabel Quintanilla, Paco López, Luis Gordillo, Alfredo Alcaín, Juan Genovés, Eduardo Sanz sau Rafael Canogar, Eduardo Úrculo) și, în 1971, ați obținut Premiul Național de Arte Frumoase.

R: În acei ani am participat la foarte multe expoziții colective sau individuale.

Î: Ați fost și la Întâlnirile de la Pamplona, la care au participat 300 de artiști între 26 iunie și 3 iulie 1972.

R: Fac parte dintr-o generație în care ceea ce se întâmpla în jurul tău nu era o lume paralelă cu arta. Credeam că transformarea trebuia să fie totală.

‘La sombra de la sombra’ (1970), triptic în acrilic pe pânză de Agustín de Celis. Imagine trimisă de artist.

Î: Ce amintiri păstrați de la închiderea pe care au protagonizat-o peste 80 de artiști în Muzeul Prado, cerând eliberarea lui José María Moreno Galván, critic de artă al revistei Triunfo?

R: Am făcut-o în sala lui Goya, în fața portretului *Familia lui Carlos al IV-lea*. Erau și Martín Chirino, Saura, Sempere, Giralt, Juan Genovés, Lucio Muñoz, Arcadio Blasco. Când a venit personalul muzeului să ne evacueze, am spus că rămânem. Acolo am petrecut noaptea. Când au deschis a doua zi, am ieșit fără probleme.

Î: Între timp, moare dictatorul, începe Tranziția și arta contemporană începe să ajungă în Spania cu muzee noi, precum Reina Sofía, dar mulți dintre voi cad în uitare.

R: Ne-au devastat și mulți dintre cei care luptaserăm pentru o Spanie nouă am fost marginalizați. Nu ne potriveam cu marca de modernitate cu care socialismul lui Felipe González voia să călătorească în lume.

Î: Nu ați avut niciodată carnet de membru al vreunui partid?

R: Nu. Am votat întotdeauna cu socialiștii pentru că sunt un om de stânga, dar nu m-am afiliat niciodată.

Î: Opera dumneavoastră este reprezentată în multe colecții private și unele publice. *El viaje* se află în arhivele Muzeului Național Reina Sofía. V-ar fi plăcut să fiți reprezentat în colecția permanentă?

R: Sigur. Au de la acea lucrare desenele pe care le-am făcut pentru un tapiserie, dar nu știu să fi fost expuse.

Î: V-ați putut întreține din vânzarea operei dumneavoastră?

R: În parte, dar venitul fix venea de la cursurile mele de la Școala Tehnică Superioară de Arhitectură.

Î: S-a vorbit despre o posibilă fundație dedicată operei dumneavoastră în Cantabria.

R: Prefer să nu spun nimic despre acest subiect.

Î: Și ce părere aveți dumneavoastră, ca artist, umanist și luptător, despre regresul pe care îl trăim cu personaje precum Trump și Putin?

R: Sunt îngrozit. Lasă fără fonduri agențiile care luptă pentru pace, împotriva foametei… Trebuie să consolidăm cultura, este singurul lucru care ne poate salva de dezastru.