Acum treizeci de ani, la 11 iulie 1995, a început masacrul de la Srebrenica, unul dintre cele mai oribile episoade ale războiului din Bosnia și cel mai grav masacru din Europa de la cel de-al Doilea Război Mondial. În doar câteva zile, peste 8.000 de bărbați și băieți musulmani bosniaci au fost executați sistematic de către forțele sârbilor bosniaci sub comanda generalului Ratko Mladić și a milițiilor sale. Srebrenica fusese declarată „zonă sigură” de către Consiliul de Securitate al ONU la 16 aprilie 1993 (Rezoluția 819), cu toate acestea ONU nu a reușit să împiedice avansarea sârbilor și să protejeze populația civilă.

Masacrul a fost calificat drept genocid de către Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie și confirmat de Curtea Internațională de Justiție, marcând un punct de referință în dreptul internațional. Comunitatea internațională a observat genocidul, l-a subestimat și, în cele din urmă, l-a tolerat. Această crimă a reprezentat un eșec colectiv în protejarea populației civile și a pus sub semnul întrebării eficacitatea sistemului multilateral în prevenirea atrocităților în masă, lăsând cicatrici adânci în Bosnia și o lecție amară pentru comunitatea internațională cu privire la consecințele inacțiunii.

Srebrenica rămâne unul dintre cele mai dureroase eșecuri ale diplomației mondiale și ale acțiunii umanitare. Întrebări persistă cu privire la semnificația de a fi martor, de a ridica vocea și de a acționa – sau de a nu acționa – în fața unei atrocități în masă.

O promisiune falsă de securitate

Lucrătorii umanitari lucrau în Srebrenica din 1993, oferind sprijin clinicilor, îngrijind răniții și încercând să aprovizioneze enclava, afectată de foamete. Dar, când au început crimele, am reușit să protejăm doar o parte din personal. Am fost martori, nu scuturi. Oameni care au oferit ajutor, dar nu au fost elemente de descurajare.

Protecția oferită de „zona sigură” a fost o promisiune falsă, susținută de forțe de menținere a păcii cu resurse insuficiente, indecizie politică și o prezență umanitară impotentă în fața mașinii criminale. Comunitatea internațională – NATO, ONU și puterile occidentale – a intervenit decisiv abia după masacru, ceea ce reflectă prioritățile lor geopolitice și faptul că au considerat Bosnia mai mult ca un teritoriu de gestionat decât ca o entitate suverană.

Lecții pe care ar fi trebuit să le învățăm

Lucrătorii umanitari au învățat, sau ar fi trebuit să învețe, adevăruri dure: ignorarea vocilor locale și vederea conflictelor printr-o lentilă occidentală distorsionează înțelegerea noastră a acestora și capacitatea noastră de a răspunde. Concentrarea pe control și stabilitate afectează adesea justiția și reconcilierea. În acest caz, simpla prezență nu a protejat populația, ci doar a servit pentru a asista la violență. Tăcerea în numele neutralității a reprezentat un risc de complicitate, estompând linia dintre acțiune și inacțiune morală. Umanitarismul nu trebuie niciodată să servească drept scuză pentru inacțiunea internațională sau să înlocuiască voința politică și protecția militară.

Mai mult decât atât, o lecție crucială este adesea trecută cu vederea: în crize precum cea de la Srebrenica – și cea actuală din Gaza – eforturile umanitare trebuie să depășească ajutorul de urgență și să sprijine soluții non-umanitare la genocid și crime împotriva umanității. Ceea ce ar fi putut salva vieți la Srebrenica nu a fost un alt convoi medical cu provizii chirurgicale, ci curajul de a deschide coridoare sigure pentru ca familiile să poată evada în Bosnia centrală și să se reunească.

Justiție internațională: târzie, dar necesară

A fost nevoie de ani de zile pentru ca tribunalele internaționale să facă dreptate cu unii dintre arhitecții genocidului. ICTY a contribuit la definirea jurisprudenței în materie de genocid. Dar supraviețuitorii au fost nevoiți să aștepte prea mult. Mulți dintre cei responsabili sunt încă liberi. Și genocidul nu este încă recunoscut în unele părți ale Bosniei și în întreaga regiune.

Deși nu este responsabilitatea lucrătorilor umanitari să facă dreptate, face parte din provocarea umanitară: nu să facă justiție direct, ci să păstreze memoria, să ofere date, să apere adevărul și să garanteze că supraviețuitorii pot avea un spațiu pentru a se exprima.

De la Srebrenica la Gaza și Sudan

În comemorarea acestei aniversări de 30 de ani, suntem urmăriți de crize morale similare: în Gaza, Sudan, Tigray și Myanmar, civilii sunt atacați sistematic, privați de hrană, strămutați și bombardați, adesea sub ochii întregii lumi. Suntem pregătiți să vorbim clar atunci când vedem tipare de exterminare? Cum contestăm duplicitatea guvernelor? Putem continua să plătim orice preț, să acceptăm condiții inacceptabile, pentru a avea acces la populație pentru a oferi ajutor?

Responsabilitatea de a ne aminti și de a acționa

Onorarea victimelor de la Srebrenica astăzi trebuie să fie mai mult decât un act de doliu. Ar trebui să servească drept memorie instituțională pentru organizațiile umanitare. Dacă spunem „niciodată din nou”, trebuie să acționăm în consecință, știind să recunoaștem, la 30 de ani, primele semne de atrocități în alte crize, rezistând presiunilor politice care urmăresc să le minimizeze și cerând măsuri, chiar și atunci când aceasta ne pune în pericol accesul în zonă.

Pentru că următoarea Srebrenica... Vine adesea încet, și apoi se manifestă în toată cruzimea sa brusc: în timp ce lumea dezbate despre semantică, așteaptă o verificare sau pur și simplu decide să privească în altă parte.

Eric Stobbaerts a fost coordonator general MSF în fosta Iugoslavie de la sfârșitul anului 1993 până la începutul anului 1995 și a lucrat la Srebrenica.