Într-o zi, la sfârșitul anilor '40 sau începutul anilor '50, Borges a urcat în tren spre Mar del Plata. Avea cu el un roman polițist pe care l-a deschis imediat ce s-a așezat, ignorând, ca întotdeauna, recomandarea medicului său oftalmolog de a nu citi în lumină slabă. A citit – citea – cu atâta ardoare încât, atunci când s-a făcut noapte, și-a sprijinit capul de fereastră pentru a profita de ultimele raze ale crepusculului. A reușit să termine romanul ghicind cuvintele, deoarece era noapte absolută, și apoi a adormit. Când a deschis din nou ochii, a scris biografa sa, María Esther Vázquez (Borges. Splendoare și decădere), a avut în fața lui "un festival de lumini colorate care se mișcau strălucitoare și foarte frumoase". Asta a durat un moment: apoi s-a făcut întuneric. Orbise. În sfârșit orb, ar trebui spus, deoarece dezlipiri succesive de retină îi lăsaseră deja vederea șubredă, așteptând o lovitură finală și așteptată, care cu siguranță avea legătură cu lectura compulsivă. Dar, printr-un miracol, cu unul dintre ochi încă mai putea vedea ceva, un colț minim de realitate cu câteva culori schimbate (albastrul era verzui, maroul era violet) care se traducea, de exemplu, prin faptul că putea intui un pachet de cărți, dar nu și jucătorul care le amesteca. Borges nu voia să piardă acel fir delicat, iar pentru că doctorul îl avertizase că, dacă își va apleca capul, retina s-ar putea dezlipi de tot, poziția sa a devenit întotdeauna dreaptă, cu bărbia sus, spatele drept, provocând admirație și invidie: aspectul bătrânului Borges era mai bun decât cel al domnului imediat anterior, cel cocoșat; orbirea îi dăruise o ținută nouă, un mod nou de a merge pe străzi. Poate, de teamă să nu pierdem puținul care ne-a mai rămas, în general deja bătrâni sau pe drum, ființele umane dezgroapă ceva nou și neobișnuit pentru a evita să ne rupem: ceea ce la Borges ar putea părea aroganță sau orgoliu, era frică. Totul este frică de la o anumită vârstă, mai ales frumusețea. Așa cum își amintește Vázquez, copaci fără rădăcini și fără ramuri care doresc doar să ajungă în picioare la final.