Teresa Orbegoso, o poetă peruană remarcabilă, a demonstrat cum chiar și o boală grea, cum ar fi cancerul, poate deveni o sursă de inspirație și înțelepciune. Ea a considerat cancerul un profesor, care a ajutat-o să se înțeleagă mai profund pe sine și lumea din jur. Orbegoso și-a dedicat viața cercetării și înțelegerii migrației, culturilor andine și popoarelor indigene.

Ea a scris despre durerea și suferința asociate cu colonizarea, despre pierderea limbii și a identității. În lucrările sale, ea a abordat subiecte de nedreptate socială, sărăcie și marginalizare.

Orbegoso a crezut că este necesar să vorbim despre acele povești care au fost suprimate și trecute sub tăcere. Ea a găsit consolare și inspirație în tinerii scriitori care au abordat originile lor migrante, „indigene”, afro-americane și indigene.

În ultima sa carte, „Comas”, ea își împărtășește experiența luptei cu cancerul într-un spital public. Această lucrare, care poate fi considerată o scrisoare de adio, îndeamnă cititorii să scrie despre ceea ce de obicei ascundem. „Fiecare migrație ascunde o prăpastie, iar fiecare prăpastie – tăcere”, a scris Orbegoso.

Teresa Orbegoso, confruntată cu boala, nu a cedat, ci a continuat să caute noi modalități de a-și exprima gândurile și sentimentele. Munca ei este un exemplu al modului în care poți transforma tragedia personală într-un instrument puternic pentru schimbarea lumii.

Poeta a subliniat importanța artei ca o modalitate de a depăși dificultățile și de a găsi speranță chiar și în cele mai întunecate momente. Ea a îndemnat să ne amintim de rădăcinile noastre și să vorbim despre ceea ce ne face ceea ce suntem.