Virginia Rodrigo: "După 40 de ani, femeile sunt invizibilizate tocmai când sunt mai interesante"

Virginia Rodrigo (Madrid, 44 de ani) este o artistă care a încercat totul în viața ei, "în afară de droguri". A început ca toboșar, a lansat două albume (PercuAutora și La Intrusa) cu care încă susține turnee, iar acum se remarcă cu un podcast, alături de antropologul și psihologul Monty Peiró, "pentru a vorbi despre ceea ce nu se vorbește" după 40 de ani. L-au intitulat "Viejas" ("Bătrâne"), ironizând modul în care simt că sunt privite de societatea actuală, unde cultul tinereții invizibilizează femeile în cel mai bun moment al vieții lor: "Când sunt mai inteligente, mai interesante, mai fericite... Nu este întâmplător". Ceea ce a început ca un schimb de mesaje audio pe WhatsApp între prietene a ajuns deja la al treilea episod "și urmează multe altele".

Întrebare: Ești o artistă greu de clasificat, pentru că amesteci multe discipline: percuție, canto, scris, teatru, predai, dansezi și acum un podcast cu la fel de polivalenta Monty Peiró…

Răspuns: Așa e… A venit un moment când am simțit că relația mea cu circuitul muzical, unde operează logica "cocainomană" a divertismentului de noapte, era una de abuz și precaritate. Și vorbind cu colega și prietena mea Monty Peiró, psiholog, antropolog, muzician… vorbind despre asta și despre multe alte lucruri care ne interesează și ne preocupă prin mesaje audio pe WhatsApp, am decis să transformăm conversațiile noastre foarte interesante și terapeutice într-un podcast pe care l-am numit "Viejas", pentru că, deși nu suntem, credem că așa suntem văzute la patruzeci și ceva de ani...

Î: Patruzeci, cincizeci… Mature? Invizibile? Bătrâne?

R: Da, pentru mine, invizibile. Acesta este unul dintre motivele pentru care am decis să facem podcastul, pentru că, venind din lumea spectacolului, uită de o femeie care nu pare să aibă maximum… 32 de ani. Și faptul că suntem invizibilizate după 40 de ani nu este întâmplător. Tocmai când femeile sunt mai mult (mai inteligente, mai interesante, mai fericite), când vrem și putem vorbi și nu ne oprim, tocmai atunci ne transformă în vrăjitoare, premenopauzale, bătrâne și învechite. Nici această glorificare nebună a tinereții nu este întâmplătoare.

Î: Și ce să faci în această „eră a tinereții injectabile”: Microbotox, acid hialuronic, colagen, toxină botulinică…?

R: Să ieși acolo cu ridurile acelea. Să ne plimbăm frumusețea, să expunem și să prezentăm alte tipuri de canoane. Tot ce urmăresc pe Instagram sunt femei de peste 40 de ani, și mai ales de 50, care mă inspiră, care mă ajută să nu-mi mai văd ridurile. Să ne găsim frumusețea în locul în care suntem cu tot ce ni se lasă. Să îmbrățișăm această gravitate. Tinerețea durează 20 de ani, dar restul vieții este lung.

Î: Și ce ați spune că este „criza de 40 de ani”? Ultimul apel?

R: Păi, la 30 de ani totul este ambiție și dorința de mai mult succes, iar criza de 40 de ani are legătură, pentru mine, cu realizarea faptului că ai trăit deja o serie de lucruri, că au trecut niște trenuri, că ești mai mult sau mai puțin la jumătatea vieții și ai niște lucruri și ai pierdut altele, ai încasat frustrări importante, ai eșuat... Viața te-a pus la locul tău, ai cunoscut unele dintre limitele tale și le-ai asumat, dar bine. Și, tocmai de aceea, ești în formă maximă.

Î: Ai 44 de ani. Ce îi răspunzi cuiva care îți spune „o să-ți treacă vremea”?

R: I-aș spune: "2025, dragă". Adică, mi se pare un anacronism. Și da, mi-a trecut vremea. Ne întoarcem puțin și logica începe să fie din nou mai tradițională, ceea ce nu înțeleg deloc. Este curios, pentru că această abordare vine uneori de la femei, ca și cum ți-ar lipsi ceva ca să fii completă. Sunt convinsă că experiența maternității trebuie să fie incredibilă. Și dacă aș avea mai multă viață, probabil că aș face-o. Dar am una și am ales deja.

Î: Nu te-ai apucat să faci copii, dar ai făcut multe alte lucruri...

R: Exact, de ce oamenii nu se întreabă ce ar fi fost de ei fără copii, cum ar fi fost traiectoriile lor vitale? De ce nu se pune niciodată această întrebare?

Î: Cum a fost viața ta fără copii?

R: Ei bine, adevărul este, o viață destul de bună, în care – deși nu este bine văzut – m-am ocupat de mine, m-am auto-îngrijit și mi-am folosit timpul pentru a fi bine, a face ce am vrut, adică să creez albume, să dansez, să scriu toate melodiile mele, să fac un podcast, să mă bucur, să trăiesc o viață activă. Cum spunea zilele trecute Paula Vázquez ("Paula Vázquez, o referință!"): "În fructe de mare și călătorii" Bineînțeles! De ce atâta sacrificiu? Dacă ai ales asta, minunat. Dar de ce să nu trăiești și să te bucuri de viață?

Artista Virginia Rodrigo, autoarea podcastului 'Viejas'. Jaime Villanueva

Î: Feminism cu sau fără trans?

R: Cu trans, desigur. Sunt foarte clară în privința asta. Pot intra în alte dezbateri interne în cadrul feminismului, dar pe asta nu o văd.

Î: Errejón, Monedero și așa mai departe…

R: Ajutor! Domnilor de stânga, vă rog. Sincer, nu mă surprinde, am studiat și Științe Politice. Vreau să spun, domnii de stânga nu sunt mai puțin machiști decât domnii de dreapta. Problema sunt domnii.

Î: Ați spune că sunteți „o intensă”?

R: Da, sunt. Cu mare mândrie. Sunt intensă dintotdeauna. Sunt așa prin caracter și, de asemenea, pentru că sunt femeie într-o lume în care canonul ființei umane este bărbatul, cu tot ceea ce înseamnă asta de castrare și deconectare emoțională. Sunt intensă în mod conștient.

Î: Despre ce nu se vorbește?

R: Păi, despre asta este podcastul, podcastul vorbește despre ceea ce nu se vorbește. Nu se vorbește despre ceea ce s-a pierdut, despre trecerea timpului, nu se vorbește despre bătrânețe, despre eșec, despre ceea ce ne rușinează, despre ceea ce ni se lasă, despre toată acea gravitate care ne depășește, în fața atâtor sclipici și pozări.

Î: Suntem prinși în rețea?

R: Ei bine, suntem destul de prinși, adevărul este. Nu mai putem fi fără ea, de multe ori din motive de muncă. Se spune că a nu avea rețele sociale este un privilegiu, și este adevărat. Înseamnă să nu ai nevoie de vitrină. Dar, ei bine, te pot ajuta să cunoști oameni, să te conectezi, dar este o capcană, în mod clar, pentru că ne fac să ne simțim hiperconectați și de multe ori suntem hiperizolați.

Î: Dar dacă nu ești în rețea, nu exiști?

R: Da, într-adevăr. Dar cred că, dacă tot suntem acolo, și dacă tot știm ce sunt și la ce folosesc (pentru a spune cât de incredibil de bine ne merge totul), atunci putem încerca să spunem ceea ce nu ne lasă, să încercăm să aruncăm lumină asupra a ceea ce ne rușinează, asupra eșecurilor, îndoielilor, fricilor…

Î: Ce ai recoltat din ceea ce ai plantat?

R: Mă simt mulțumită. Simt că am făcut ceea ce am vrut și prețuiesc asta. Și asta nu înseamnă că a fost perfect. Au fost de toate. Dar am ajuns aici și ce-mi mai rămâne.

Î: Prietene sau terapie?

R: Ambele. Total. Ai nevoie de una și de alta. Nu poți să-ți bați prietenele la cap și ca prietenele tale să fie terapeuții tăi, pentru că prietenele tale nici nu pot, nici nu vor.

Î: Iubirea este supraevaluată sau este pur și simplu un act de credință?

R: Ne-am limitat la un tip de iubire, cea de cuplu, când există mai multe, toate celelalte care te completează și trebuie cultivate. Și da, cuplul este foarte fain, dar este un act de credință, fără îndoială. Și cu cât trec mai mulți ani, cu atât mai mult. Știi ce este și te bagi, te arunci în piscină cu toate loviturile pe care ți le-ai luat deja. Eu mă arunc în continuare în piscină cu toate fricile și lucrurile mele.

Î: Se poate agăța la patruzeci și ceva de ani fără aplicații de mobil?

R: Ei bine, mie aplicațiile nu mi-au mers prea bine. Dar trebuie să încerci totul, pentru că vom face ce putem. Adică, da la orice. Eu ce fac este, prin aplicație, vorbesc jumătate de minut și apoi caut întâlnirea în persoană, pentru că eu sunt mai fan al întâlnirilor în persoană.

Î: Obiectivul tău în viață?

R: Ceva cât mai aproape de fericire, care este pacea și liniștea. Ceea ce caut este o viață foarte simplă, să fiu bine, să fiu cu prietenele mele și să fac ceea ce îmi place.