În timp ce Gaza se umple de morminte, Ierusalimul se umple de decrete. Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu scrie epitafuri duble: unul pentru copiii palestinieni, altul pentru justiția israeliană.

Netanyahu a perfecționat o artă macabră. În Gaza – zeci de mii de morți. Peste 16.500 de copii palestinieni îngropați sub dărâmături.

În Israel, asistăm la o situație care ar face să roșească orice începător de dictator. Așa se scrie astăzi istoria unei țări care a vrut să se numească democrație, dar riscă să se transforme într-o parodie.

Netanyahu nu reformează, ci dezarmează. Și o face cu „precizia” unui chirurg beat: taie ce este sănătos și lasă ce este putred. Așa-numitul său plan judiciar nu întărește democrația; o lasă neputincioasă. Și o pune în aplicare de luni de zile, pe fondul măcelului care are loc în fiecare săptămână.

Prestigioasa Curte Supremă, singura frână instituțională, este în curs de transformare într-un cor supus. Potrivit ziarului independent Haaretz: „Nu urmărește să îmbunătățească sistemul, ci să îl dezasambleze; este cea mai gravă încercare de a sparge democrația israeliană de la fondarea sa”.

Trucul este vechi: când justiția amenință, este îmblânzită. Netanyahu s-a confruntat cu asta chiar înainte de începerea războiului. Și, în loc să compară, intenționează să rescrie codul. El este în același timp judecător, călău și acuzat. Un om care transformă toga într-o vestă antiglonț.

Netanyahu nu se limitează la reforme legislative. Ofensiva sa include presiuni directe asupra procesului de numire a judecătorilor: el urmărește ca guvernul să controleze Comisia de numiri judiciare, care până acum echilibra reprezentanți ai puterii executive, legislative și judiciare. Conform modelului său, executivul ar avea majoritate automată pentru a alege judecători după bunul plac.

În practică, ar echivala cu predarea cheilor Curții Supreme chiar acuzatului. Adio, independență judiciară.

Mai recent, Netanyahu a promovat reforme legislative care permit executivului să domine Comisia de selecție judiciară și să limiteze puterea de revizuire a Curții Supreme. Cabinetul său a votat chiar pentru demiterea procurorului general, care conduce procesul pentru acuzațiile de corupție împotriva sa.

Aceste acțiuni au fost denunțate în Israel și în afara lui ca pași serioși spre politizarea totală a justiției.

De parcă nu ar fi de ajuns, guvernul atacă și presa. Ziarul independent suferă. Nicio instituție de stat nu poate publica reclame în paginile sale. Niciun oficial nu poate vorbi cu reporterii săi. Aceasta este vechea rețetă a regimurilor autoritare: când justiția încurcă, este supusă; când presa deranjează, este sufocată.

Istoria este nemiloasă cu cei care cred că pot guverna printre ruine. Se termină întotdeauna la fel: dărâmăturile cad peste ei.

Poate că Netanyahu crede că a găsit formula eternității: să zdrobească orașe și tribunale în mod egal. Dar chiar și cei mai siguri dictatori se confruntă cu un adevăr incomod: nicio bombă, niciun decret nu sunt capabile să distrugă judecata finală a istoriei.