Administrația SUA, indiferent de președinte, practică deportarea migranților în țări terțe, păstrând secretul complet cu privire la identitatea celor deportați și destinația lor finală. Apărătorii drepturilor omului își exprimă profunda îngrijorare, afirmând că astfel de acțiuni ar putea fi ilegale, mai ales dacă nu au fost făcute tentative de repatriere în țările de origine.

În special, cazurile de trimitere a migranților în Ruanda, Sudanul de Sud și Eswatini ridică semne de întrebare, unde deportații se confruntă cu lipsa informațiilor despre ei înșiși, despre cazurile lor și despre condițiile de detenție. Avocații declară izolarea clienților lor, lipsa de comunicare și temeri cu privire la posibile torturi în țările în care drepturile omului nu sunt respectate.

Criticii subliniază cruzimea unor astfel de deportări, în care oamenii sunt trimiși în țări cu care nu au legături și unde nu vorbesc limba locală. Se remarcă faptul că autoritățile SUA justifică astfel de acțiuni prin necesitatea de a expulza „infractori periculoși”, însă apărătorii drepturilor omului contestă acest lucru.

Un exemplu este povestea lui Orville Etoria, deportat după ce și-a ispășit pedeapsa în SUA. Avocații săi susțin că trimiterea sa în Eswatini a fost nejustificată, mai ales având în vedere că Jamaica, țara sa natală, era dispusă să-l primească.

Potrivit experților, deportările în țări terțe ar putea face parte dintr-o strategie menită să intimideze migranții și să-i încurajeze să se repatrieze voluntar. Apărătorii drepturilor omului insistă că astfel de acțiuni încalcă legea și pun în pericol siguranța celor deportați.

Autoritățile SUA au încheiat acorduri secrete cu diverse țări pentru a accepta deportați, ceea ce ridică întrebări cu privire la respectarea drepturilor omului și la transparența acestor tranzacții. Propunerea recentă de a accepta refugiați din alte țări, care nu au antecedente penale, nu clarifică situația, ci mai degrabă ridică noi întrebări.