Îl comemorăm pe ilustrul poet spaniol Ángel González. Reflecții asupra operei sale, a poemelor care au supraviețuit deceniilor și a modului în care timpul ne schimbă percepția.

Pronunțând cuvântul "centenar", îl văd pe Ángel González așezat într-un fotoliu, cu un pahar de whisky pe masă. A fost un maestru al poeziei. Versurile sale, care au apărut după o tinerețe grea, marcată de Războiul Civil, execuții și tuberculoză, au devenit o expresie a unei viziuni etice asupra lumii, a angajamentului uman, dar fără naivitate și promisiuni false. I-a fost suficientă determinarea clară de a apăra valorile care înnobilează un mod de a simți.

Simplitatea profundă a versurilor sale a găsit o lume proprie, o lume aspră, în care iluziile au fost împărtășite cu bucurie, iar eșecurile au încetat să fie trăite ca o problemă gravă. De aceea a și scris.

Prietenii i-au găsit o fată care să-i aranjeze casa din Madrid din când în când. La sfârșitul unei nopți lungi de băutură, în timp ce ne luam rămas bun, Ángel a început să aranjeze livingul și bucătăria. Am făcut greșeala de a-l avertiza: „Ángel, mâine vine fata”. Și el mi-a răspuns: „Tocmai de aceea”