Se întâmplă uneori ca anumite evenimente să își dezvăluie semnificația abia după un timp. După o ședință de recuperare fizică, am găsit un mesaj care a funcționat ca o descărcare de defibrilator. Am fost smulsă din întunericul în care mă afundam și am intrat într-o zonă de lumină orbitoare. Până în acel moment, nu-mi dădusem seama de densitatea umbrei care mă cuprinsese. Atunci, când cerul s-a deschis, am contemplat cu groază zilele anterioare, grele ca niște animale triste. Mesajul nu era un simplu “Te iubesc” sau “Mă gândesc la tine”. Era mai mult de atât: un mesaj profesional entuziast, legat de ceva ce scrisesem recent. Mă izolaserăm luni întregi, scriind în sesiuni de 15 ore. Când am terminat, m-am simțit goală și am intrat într-o perioadă de tranziție, un timp fără consolare, specific excesului de scris. Îmi amintesc prima dată când mi s-a întâmplat asta, în 2004: șocul de a descoperi acest lucru. “Pentru că nu știam, nici măcar nu știam că trebuie să renunți la o parte considerabilă din viață dacă vrei cu adevărat să scrii”, a scris Enrique Vila-Matas. În timp ce scriu o carte, renunț la o parte considerabilă din viață, dar când o termin, viața renunță la mine. Așa că mesajul a apăsat tastele care trebuiau apăsate pentru a mă readuce la viață: numai oamenii înțelepți fac asta. După ce l-am citit, am înțeles că îl așteptasem în timp ce trăiam în lume ca o moartă. Am ieșit să alerg. Am alergat binecuvântată, împărtășită. Purta în mine mesajul, puterea sa revoluționară. Dragostea este o forță demonică, ceva ce ar fi mai bine să nu simți. Dar scrisul este mai rău. Mănâncă până la oase. În timp ce alergam, m-am gândit: “Niciodată nu am lăsat nimic să se interpună între asta și mine, niciodată nu voi lăsa.” Era adevărat, dar este un gând periculos. Toată acea dragoste roia în jurul meu și eu întotdeauna departe, într-o lume inutilă care-mi servește doar mie și pe care n-aș abandona-o niciodată.