În lexicul politic de la Bruxelles, puține expresii au urcat atât de repede ca cea de „autonomie strategică”. Ceea ce în urmă cu doar un deceniu era un termen rezervat cercurilor academice sau militare, a devenit unul dintre pilonii discursului instituțional al Uniunii Europene. De la statele membre până la înalți oficiali, toți repetă mantra: Europa are nevoie de autonomie, reziliență, suveranitate.

Cu toate acestea, când vine vorba de a analiza modul în care este construită această autonomie, entuziasmul se diluează. Mai multe relatări decât transformări, mai multe diagnostice decât soluții și, mai presus de toate, mai multă fragmentare decât coerență.

Autonomia strategică este, fără îndoială, o ambiție legitimă. Europa a învățat că nu poate depinde structural de actori externi pentru chestiuni atât de sensibile precum apărarea, energia, tehnologia sau accesul la materii prime. Pandemia de COVID-19, invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina au clarificat faptul că globalizarea nu este sinonimă cu stabilitatea sau securitatea. De fapt, dacă acest lucru trebuie să servească la ceva, este pentru a putea acționa în consecință. Cu toate acestea, deocamdată, UE avansează cu pași ezitanți într-o lume care se mișcă mult mai repede decât procesele de luare a deciziilor comunitare.

Una dintre dificultățile în consolidarea autonomiei strategice europene este că conceptul în sine este elastic din punct de vedere politic. Pentru unii, mai ales în Franța, înseamnă a avea capacitatea de a acționa militar fără a depinde de NATO, în acest caz nu mai este vorba de autonomie, ci de o adevărată suveranitate strategică. Pentru alții, precum țările baltice sau Polonia, echivalează cu consolidarea industriei de apărare fără a atinge umbrela de securitate americană, în timp ce pentru unii actori economici, se traduce pur și simplu prin relocalizarea lanțurilor de aprovizionare critice sau reducerea dependenței tehnologice.

Această ambiguitate conceptuală a permis un consens superficial, dar a împiedicat, de asemenea, luarea de decizii structurale pentru a avansa în respectiva autonomie. Vaguitatea strategică a fost preferată conflictului politic. Dar fără a defini ce fel de autonomie este căutată, pentru ce este dorită și până unde este cineva dispus să ajungă, riscul este ca fiecare țară să interpreteze conceptul în funcție de nevoile sale, ceea ce nu numai că încetinește integrarea, ci și erodează credibilitatea proiectului în ochii propriilor cetățeni.

În domeniul securității și apărării, UE a lansat proiecte ambițioase, cum ar fi Fondul European de Apărare, Cooperarea Structurată Permanentă (PESCO) sau, și care aspiră să mobilizeze până la 800 de miliarde de euro în capacități militare. Cu toate acestea, dincolo de titluri, progresele au fost limitate.

Fragmentarea industrială, lipsa interoperabilității, duplicarea și dependența extremă de armamentul american rămân obstacole structurale. Cea mai mare parte a achizițiilor de armament continuă să fie efectuată în afara UE, în special de la companii americane, ceea ce va continua să se întâmple într-un mod mai accentuat după acordurile recente încheiate de Von der Leyen cu Trump, acorduri care contrazic planul însuși lansat de Comisie. Și toate acestea în timp ce participarea comună la programele de apărare continuă să fie foarte marginală. De exemplu, Spania a pariat pe proiectul FCAS (avionul de luptă al viitorului) împreună cu Franța și Germania, dar inițiativa a suferit întârzieri, dispute industriale și tensiuni cu privire la împărțirea tehnologică. Dacă chiar și pentru marii parteneri europeni este dificil să convină asupra unui proiect comun, este greu de imaginat o politică de apărare comună la scară continentală.

În plus, autonomia strategică în apărare este condiționată de o realitate incomodă: NATO continuă să fie garantul securității în Europa. pentru capacități critice precum informații, logistică, transport strategic sau apărare aeriană. Ursula von der Leyen a insistat că autonomia și NATO sunt concepte compatibile, dar, în practică, această compatibilitate se traduce printr-o dependență structurală extremă și o subalternitate strategică mai mult decât evidentă.

La cele de mai sus ar trebui adăugat faptul că UE nu are nicio companie printre primele zece din lume în inteligență artificială, semiconductori sau platforme digitale. Dependența sa de Statele Unite și Asia în microprocesoare, baterii, tehnologii cuantice sau servicii cloud rămâne profundă. Investițiile în cercetare și dezvoltare sunt mult sub cele din China sau SUA, iar fragmentarea pieței unice digitale împiedică avansarea inovării cu rapiditatea necesară. Același lucru se întâmplă și în cazul accesului la materii prime critice, esențiale pentru tranziția verde și digitală.

În acest fel, pentru ca autonomia strategică să nu fie doar un exercițiu defensiv, UE trebuie să adopte un concept holistic de securitate care să recunoască interdependența dintre apărare, economie, sănătate publică, securitate cibernetică, securitate energetică, climatică și alimentară. Paradigma tradițională axată exclusiv pe puterea militară nu mai este suficientă. Această abordare integrată ar trebui să permită UE să se pregătească pentru multiple scenarii, de la pandemii până la întreruperi de energie, trecând prin atacuri cibernetice, dezinformare în masă sau perturbări climatice. În plus, autonomia strategică va fi incompletă fără reziliență socială, coeziune internă, securitate digitală și suveranitate tehnologică. Adică, nu sunt suficiente mai multe tancuri sau sateliți, sunt necesare structuri civile robuste, supraveghere democratică și cetățeni informați.

În acest cadru, este urgent ca UE să se doteze cu mecanisme eficiente pentru a face față conflictelor hibride. Vulnerabilitatea cadrului european este dezvăluită în fața atacurilor neconvenționale precum cele care au fost văzute în cazul alegerilor românești sau, Lipsa de coordonare între statele membre în domeniul securității cibernetice, protecția slabă împotriva ingerințelor externe și lentoarea în răspunsul la campaniile de dezinformare sunt eșecuri care subminează autonomia strategică din interior. Consolidarea securității hibride înseamnă îmbunătățirea informațiilor partajate, protejarea infrastructurii critice, dezvoltarea capacităților de răspuns rapid și consolidarea rezilienței democratice. În acest moment este clar că autonomia strategică nu se joacă doar pe câmpurile de luptă tradiționale, ci și pe terenul invizibil al manipulării digitale, securității informațiilor și în dezvoltarea unei suveranități cognitive care îi permite să-și gestioneze propriile cunoștințe și decizii în domeniul digital.

Dar pentru a putea avansa în cele de mai sus, este esențial să existe o conducere politică europeană cu suficient curaj pentru a demonstra o fermitate, până acum absentă, în apărarea a ceea ce la un moment dat a fost numit „valori europene”. Gaza arată lipsa unei astfel de conduceri și, ceea ce este mai grav, lipsa unei coerențe politice care dă credibilitatea necesară, atât în ​​opinia publică, cât și în așa-numitul Sud Global. Fără această coerență este imposibil să dai lupta împotriva unei fragmentări interne crescânde, caracterizată prin ascensiunea extremei drepte, tensiuni migraționale, criza climatică și dezafecțiunea cetățenilor, ceea ce, fără îndoială, complică și mai mult construirea unui proiect geopolitic comun care se dezvoltă într-o comunitate politică democratică și coezivă social. Altfel, departe de a avansa spre o UE mai suverană și autonomă, ceea ce se vede la orizont este o UE reactivă, divizată și scufundată într-o irelevanță strategică totală.

Ruth Ferrero-Turrión este profesor de științe politice și studii europene la Universitatea Complutense din Madrid, atașată la ICEI (Institutul Complutense de Studii Internaționale).