Inaugurarea stagiunii 2025–2026 la prestigiosul Teatru Zarzuela din Madrid a fost marcată de un eșec răsunător. Criticii au catalogat noua producție a operei 'Pepita Jiménez' de Isaac Albéniz (în adaptarea lui Pablo Sorozábal) drept profund dezamăgitoare, invocând o regie scenică eșuată, o distribuție mediocră și o direcție muzicală greoaie și inegală.

În 1964, compozitorul Pablo Sorozábal și-a justificat adaptarea profundă a operei lui Albéniz (bazată pe romanul lui Juan Valera) ca pe o încercare de a "revitaliza o partitură spaniolă genială" prin adăugarea "intuiției teatrale" care îi lipsea. Această versiune problematică a transformat opera originală, de influență wagneriană, într-un titlu de sorginte veristă, introducând numeroase tăieturi, o structură nouă în trei acte și chiar un final tragic, în care protagonista se sinucide. Cu toate acestea, noua montare de la Teatrul Zarzuela nu a reușit să pună în valoare puținele virtuți ale acestei adaptări controversate.

Eșecul principal îi aparține regizorului Giancarlo del Monaco. Acesta nu a reușit să contureze convingător personajele din povestea despre conflictul dintre vocația religioasă și dragostea carnală. Tânăra văduvă Pepita este redusă la o figură "tulburată și nimfomană", în timp ce seminaristul Luis de Vargas își contrazice total sfințenia într-o scenă sexuală finală rușinoasă. De asemenea, nepotrivit a fost și portretul tatălui lui Luis, Pedro de Vargas, care încearcă să o agreseze pe Antoñona în prima scenă. Restul distribuției a funcționat prost, cu Vicario și Contele de Genazahar transformați în stereotipuri grosolane, iar interacțiunile fiind reci și distanțate.

Scenografia semnată de Domenico Bianco a contribuit la dezastru: o cușcă metalică gigantică, pe mai multe niveluri, care se rotea zgomotos în mod constant, aglomerând personajele și corul. Această soluție a fost zgomotoasă și nefuncțională din punct de vedere artistic.

Marea speranță a producției era direcția muzicală a lui Guillermo García Calvo. Totuși, reputația internațională a maestrului s-a limitat la o lectură discretă, greoaie și lipsită de fluiditate, care uneori a acoperit vocile. Orchestra Comunității din Madrid a prezentat neregularități la coarde și alamă, iar Calvo nu a exploatat flexibilitatea de tempo demonstrată în înregistrarea lui Sorozábal. O tăietură inexplicabilă în preludiul actului al treilea a completat imaginea unei direcții muzicale inegale.

Distribuția vocală a fost aspru criticată. Soprana Ángeles Blancas, în rolul Pepitei, a fost descrisă ca având o "voce ruinată", neputând intona multe fraze și fiind limitată în registrul acut, eșuând să atingă nota si natural. Mai convingător s-a dovedit tenorul Antoni Lliteres, care l-a înlocuit pe ultima sută de metri pe Leonardo Caimi, oferind câteva sclipiri de clasă în rolul lui Luis de Vargas. Singurul punct luminos a fost Corul Titular al Teatrului Zarzuela, care a cântat excelent, chiar și forțat să evolueze în interiorul acelei cuști metalice zgomotoase. Verdictul este clar: un debut de sezon extrem de dezamăgitor pentru Teatrul Zarzuela.