A fost o vreme când televizoarele emiteau doar pe două canale, iar lucrurile aveau doar arome de căpșuni, vanilie și ciocolată. Lumea era simplă și mergeam înainte. Atunci, tânjeam după 40 de canale TV prin cablu și francize de tot felul de mâncare internațională care să ne salveze de plictiseala preparatelor naționale. Toate acestea au sosit. Dar astăzi, situația a scăpat de sub control: plimbându-mă prin oraș, mai mult decât să mă minunez, mă simt copleșit și am o dorință irezistibilă de a mă refugia acasă sub pătură.

Zilele trecute am fost dus la un Starbucks și m-am amețit în fața ofertei abundente de latte-uri, frappé-uri, chai-uri și cold brew-uri cu tot felul de topping-uri și ingrediente suplimentare. La restaurantele de burgeri, chiftelele conțin acum pulled pork, trufe, avocado sau kimchi. Există pizza cu margini umplute cu brânză și jalapenos. Nu mai vorbim de înflorirea de neînțeles a ceaiului cu bule (bubble tea) sau a altor hibrizi culinari ciudați. La gelaterie, mă lupt mereu să aleg între zeci de arome exotice și uneori absurde.

Politologul Oriol Bartomeus povestește cum au evoluat lucrurile: mama sa, născută în 1948, a trăit într-o lume în care exista iaurt, dar doar o singură aromă și o singură marcă. Foarte simplu. Politologul a cunoscut deja o lume ușor diferită, în care existau cel puțin trei tipuri de iaurt: natural, lămâie și căpșuni. Nepoții săi au ajuns când diferitele varietăți de iaurt (grecesc, cu bifidus activ, cu fructul pasiunii, cu cereale) umpleau rafturi întregi ale supermarketului.

În prezent, toți avem acces la această abundență, dar o percepem din perspective diferite. Mama, care a trăit o explozie a ofertei, percepe alegerea produselor lactate între încântare și amețeală. În schimb, pentru nepoți, aceasta este normalitatea, iar dacă se supără că nu-și găsesc iaurtul preferat, nu este pentru că sunt capricioși, ci pentru că au crescut în această exuberanță. Eu, care în anii ’90 mă simțeam liber alegând între iaurt natural sau de căpșuni, Sega sau Nintendo, acum mă simt un naufragiat printre mii de sortimente de matcha.

Libertatea percepută nu crește liniar cu opțiunile disponibile. Ajunge un moment în care excesul de opțiuni pare să îngrădească libertatea. Ceea ce ar putea fi văzut ca o dovadă de exuberanță sistemică este mai degrabă un semn de epuizare și saturație. Când este dificil să inventezi ceva nou și esențial, noutatea, mereu necesară (deși, de fapt, nu mai avem nevoie de nimic nou de mult timp), este generată prin multiplicarea diferențelor superficiale: arome noi, culori, design-uri, actualizări, versiuni, ediții limitate. Este o modalitate de a menține în funcțiune sistemul, expert în producerea de variații infinitezimale pentru a menține vie dorința, care nu este niciodată împlinită.

Dar acest „paradis al posibilităților” este mai degrabă o condamnare. Se ajunge la blocajul și disconfortul generate de necesitatea de a alege constant între atâtea variante ale acelorași lucruri. Acest lucru este evident atunci când trebuie să alegi un serial sau un film pe una dintre platformele audiovizuale (deja variate). Se cheltuie atât de mult timp (adică viață) pentru a alege, încât simplul act de a alege devine un conținut în sine. Apoi, când ne decidem să vedem un film, nu rezistăm mult: după câteva minute ne gândim că, printre o ofertă atât de vastă, trebuie să existe ceva mai bun. Căutăm „optimul”, iar acel optim trebuie să fie al nostru.

Același lucru este valabil și pentru muzica în streaming. Mulți dintre noi am visat la o invenție precum Spotify, unde am putea asculta toate acele discuri inaccesibile din cauza numărului și diversității lor. Minunea s-a împlinit: a apărut Spotify, dar s-a dovedit că nu era chiar atât de grozav. Alegerea dintre atâtea opțiuni mi-a diminuat melomania, iar muzica lipsită de formatul său fizic și fără procesele de așteptare și dorință nu mai genera aceeași devoțiune mistică. Astăzi avem (aproape) toată muzica lumii la un click distanță, dar nu credem că trăim într-un paradis muzical. Se pare că a avea totul nu este același lucru cu a dori totul.

Capitalismul era satirizat spunându-se că „ne vinde ceea ce nu ne trebuie”. Astăzi, varietatea consumului, mai mult decât o aură de sărbătoare, pare înconjurată de disperare și tristețe în fața unei lumi care nu mai poate oferi nimic nou, dar care trebuie să o facă. Atâtea arome și, în final, totul are același gust.