Articolul critică vehement stilul de comunicare al noului Partid Popular din Spania, descriindu-l ca fiind un „limbaj imposibil”, situat „sub nivelul uman și mult sub capacitatea politică a partidului”. Autorul condamnă frivolitatea cu care politicienii PP abordează teme grave, precum ideea de sinucidere, pentru a evita responsabilitatea financiară. Un exemplu elocvent este cel al președintelui Generalitatului Valencian, Carlos Mazón, ale cărui declarații sugerează o atitudine de sfidare față de lege și bunul-simț public.

Textul subliniază confuzia periculoasă între „fugă” și „exil” și critică lipsa de interes pentru problemele publice, caracterizând unii politicieni drept „idioți” în sensul clasic, de oameni dezinteresați de ceea ce este public. Se aduce în discuție și un alt politician care afirmă că poate minți deoarece este „jurnalist, nu notar”, o declarație care șochează prin ignorarea obligației de veridicitate a presei.

Autorul își exprimă profunda îngrijorare față de direcția pe care o ia Partidul Popular, regretând vechiul PP, care, deși autoritar, cel puțin înțelegea realitatea. Noul PP, însă, pare să se fi scufundat sub nivelul realității, demonstrând o incapacitate gramaticală de a înțelege silogismele de bază, cum ar fi faptul că furtul de bani afectează pe cineva sau că lipsa unui mesaj de urgență poate duce la pierderea de vieți omenești. Această nouă retorică este percepută ca un „zgomot” insuportabil, un limbaj inarticulat care goleşte discursul politic de sens.

„Nu mai pot” – o frază rostită de Mazón după o tragedie cu 229 de victime, este considerată un gest autoritar fără precedent în democrație. Concluzia este sumbră: este imposibil de urmat Partidul Popular în noua sa formă, iar chiar și susținătorii săi se îndreaptă către Vox în căutarea unei „moderații gramaticale”. Acești indivizi, deși par simpli „idioți”, sunt de fapt „subiecți politici foarte periculoși”. Articolul se încheie cu un apel disperat către PP să revină la un discurs coerent și responsabil.