Inteligența artificială (AI) transformă fundamental lumea artei, generând atât entuziasm, cât și controverse intense în rândul specialiștilor. Această tehnologie este văzută ca un instrument puternic care remodelează procesul de creație.

Artistul Xavier Cardona a descoperit AI în 2019, pe când explora comunități online care experimentau cu algoritmi rudimentari. Deși inițial tehnologia era „embrionară” și „precară”, Cardona a devenit obsedat, iar acum formează, alături de fratele său Daniel, un duo artistic specializat în 3D, realitate virtuală și inteligență artificială.

Utilizarea modelelor lingvistice mari (LLM) pentru a crea artă ridică întrebări filosofice despre concepte precum „logos” și „creativitate”, considerate esențiale pentru definirea naturii umane. Pentru unii artiști digitali contemporani, AI oferă multiple posibilități creative.

Artista audiovizuală Ana Esteve Reig consideră AI nu un scurtătură, ci o modalitate diferită și adesea anevoioasă de a produce imagini. Ea a început în vara anului 2023 și, deși uneltele AI au evoluat semnificativ, procesul rămâne dificil. „Trebuie să te lupți cu mașina pentru a obține ceea ce vrei”, spune Esteve, subliniind că rezultatele necesită o vigilență constantă din partea artistului.

Esteve vede AI ca un instrument pentru a umple spațiile goale, creând scene care nu sunt accesibile fizic. Ea consideră AI un „teritoriu intermediar între real și virtual”, o altă modalitate de a gândi imaginea. Artista a observat și tendința modelelor AI de a reproduce bias-uri, cum ar fi generarea de personaje feminine albe și sexualizate, învățând să-și antreneze propriile modele cu referințe personale. Procesul de creație cu AI implică ore întregi de testare, amestecare și editare, un videoclip de cinci minute putând dura până la 15 zile. Ea afirmă că AI amplifică gestul uman, nu îl înlocuiește: „Un pictor nu va înceta să picteze din cauza AI-ului. Plăcerea de a ține pensula nu se înlocuiește.”

Elena Pérez, o altă artistă specializată în design digital, folosește AI pentru a explora „lumi imposibile și teorii pierdute”, putând crea 20 de lumi într-o singură după-amiază, spre deosebire de lunile necesare anterior. Modul său de lucru se adaptează continuu la avansurile tehnologice, trecând de la scrierea de prompt-uri la utilizarea referințelor vizuale pentru a lăsa AI-ul să construiască.

Dezbaterea etică este largă. În 2024, asociații spaniole de autori și artiști au denunțat guvernului utilizarea AI în creație, cerând autorizație, remunerare și transparență privind utilizarea lucrărilor lor pentru antrenarea modelelor. Ei avertizează că produsele AI pot descuraja creația și pot pune în pericol profesiile și veniturile. Cu toate acestea, Pérez adoptă o poziție conciliantă, comparând rezistența la AI cu cea față de alte revoluții tehnologice, argumentând că „cheia este să folosești instrumentul ca aliat”.

Cercetări recente sugerează că AI, cum ar fi ChatGPT-4, încă întâmpină dificultăți în gândirea flexibilă și creativă independentă. Teoreticianul finlandez Jussi Parikka susține că imaginația este întotdeauna colectivă și că „întotdeauna am imaginat cu mașinile”, de la pensule la prompt-uri, fiecare unealtă extinzând conceptele. AI, explică el, este prezentă fizic în centre de date și cabluri submarine, „rematerializând lumea”.

Eseistul Lluís Nacenta consideră că ne aflăm într-un moment fundamental, comparabil cu nașterea cinematografiei. El subliniază că tehnologia singură nu creează artă; o face întregul ecosistem cultural. Nacenta nu consideră rezistența artiștilor retrogradă, ci o formă de apărare etică împotriva abuzurilor. Problema autoriei, crede el, nu este nouă, fiind abordată de avangardele anterioare (colaj, artă conceptuală, sampling). AI, în viziunea sa, redefinește, nu distruge, ideea tradițională a autorului.

José Luis Ramos, director artistic al Centrului de Artă Santa Mònica, vede AI ca o extensie a repertoriului creativ, dar subliniază importanța transparenței. Publicul trebuie să știe dacă o lucrare a fost creată cu AI, deoarece „arta trebuie să rămână un spațiu de libertate.”

Parikka distinge între utilizările superficiale și cele critice ale AI, unde mașina devine o lentilă critică a timpului său. El anticipează un viitor în care distincția dintre artă și AI va dispărea, AI devenind un element tehnologic integrat. Important va fi să învățăm să conviețuim cu ambivalența sa, asemuind-o unui „farmacon digital” – un termen grecesc care înseamnă atât otravă, cât și leac. „AI este puțin toxică, dar poate fi și vindecătoare. Și va trebui să trăim cu asta.”