China este angajată într-o strategie de a-și transforma greutatea economică în influență politică. Această ofensivă vine într-un moment în care Statele Unite au perturbat ireversibil scena geopolitică, încercând să-și impună propriile reguli atât rivalilor, cât și aliaților. Președintele chinez Xi Jinping este hotărât să folosească toate pârghiile disponibile, de la materii prime și tehnologie la investiții și noi instituții multilaterale, pentru a-și afirma puterea. Întrebarea este cum se va poziționa Uniunea Europeană în acest nou scenariu global și cum își va susține modelul bazat pe reguli, care reprezintă însăși rațiunea de a fi a proiectului european.

Eroziunea echilibrului internațional în timpul celui de-al doilea mandat al lui Donald Trump a permis Chinei să atragă statele care se simt maltratate de Washington sau care resping direct modelul occidental. De asemenea, un bloc în creștere, care nu dorește să se alinieze și caută alianțe punctuale în funcție de interesele sale, capătă tot mai multă forță. China le întinde o mână acestora, în timp ce Trump le impune tarife arbitrare.

>

UE definește China simultan ca partener, competitor și rival sistemic, ceea ce, mai degrabă decât o strategie, evidențiază o lipsă de definiție clară față de Beijing.

Bruxelles-ul se confruntă cu o dilemă între logica pieței și cea a securității, fără a găsi un echilibru care să confere coerență politicilor sale. Rezultatul este o fragmentare incapabilă să răspundă provocărilor. Aceasta se manifestă prin reduceri ale cotelor de import și alte bariere comerciale, dar, în același timp, importurile de produse derivate din oțel (piese auto, panouri fotovoltaice, diverse mașini) s-au triplat. Deși Comisia insistă asupra necesității de a apăra industria auto de concurența chineză, respinge impunerea de tarife acelorași producători, argumentând că ar crea tensiuni comerciale și ar afecta producția europeană. Similar, limitează participarea furnizorilor chinezi considerați cu risc în rețelele sale de telecomunicații, dar liberalizează exportul de semiconductori sub presiunea industriei auto europene.

Această lipsă de definire are un preț: importurile chineze acoperă deja peste 50% din piața europeană a vehiculelor electrice, iar în 2024, deficitul comercial total al UE cu China a depășit 300 de miliarde de dolari. La fel ca în alte domenii, UE nu recunoaște că această competiție nu mai este doar comercială, ci existențială. Uniunea riscă să fie prinsă între puterea industrială chineză și protecționismul american. Fie își va dota urgent cu o strategie geoeconomică, fie va fi redusă la ceea ce se temea ideologul său, Jean Monnet: să fie un simplu obiect al istoriei, nu autorul ei.