La sfârșitul lunii februarie 1939, sute de mii de spanioli au fost forțați să-și părăsească țara, luând calea exilului spre Franța, în urma avansului trupelor franchiste. Fără a ști ce îi aștepta, aceștia au lăsat în urmă casele, familiile și viețile lor, purtând doar câteva bunuri și speranța de a se reinventa într-un loc necunoscut. Aproximativ 465.000 de persoane au căutat refugiu în Franța în acea lună fatidică, jumătate civili, jumătate militari. Din aceștia, circa 350.000 au ajuns în lagăre de concentrare, printre care Agde, Argelès-sur-Mer, Bram, Gurs și Rivesaltes – nume care evocă frig, condiții precare, sârmă ghimpată și o frică profundă.

Mulți dintre cei care au supraviețuit acestor orori au simțit un cutremur interior la 20 noiembrie 1975, odată cu moartea dictatorului Francisco Franco. Cu toate acestea, exilul nu a avut un tipar unic; fiecare experiență a fost diferită. Așa cum a explicat Adolfo Sánchez Vázquez, care a ajuns în Mexic la 26 de ani și a devenit un celebru profesor de filozofie, exilul este "o rană care nu se cicatrizează, o ușă care pare să se deschidă și care nu se deschide niciodată". El descria sentimentul de a fi "mereu în cumpănă, fără a atinge pământul".

După moartea lui Franco, mulți exilați, atât anonimi, cât și figuri publice precum Dolores Ibárruri ('la Pasionaria') și Rafael Alberti, s-au întors în Spania. Democrația aflată în construcție le-a deschis porțile, dar țara pe care au regăsit-o era fundamental diferită de cea pe care o părăsiseră cu aproape 40 de ani în urmă. Această discrepanță a creat un "scurtcircuit" emoțional și identitar; exilații au rămas, într-un fel, străini în propria lor patrie, purtând mereu în suflet imaginea Spaniei pierdute.

Spania pe care o purtau în suflet cei forțați să plece nu avea nicio legătură cu Spania construită de regimul franchist, marcată de obscurantism și izolare. Un poet a observat: "Nu am plecat în exil, am fost duși." El sublinia că fugeau nu doar de persecuțiile învinșilor, ci și de "obscurantismul, izolarea și amorțeala morală și sensibilitatea învingătorilor."

Reconcilierea a devenit unicul orizont clar, o idee promovată încă din anii '50 de Partidul Comunist și articulată elocvent de Salvador de Madariaga în 1976: "Am spus că voi veni plângând și plâng plângând. Nu am decât un singur cuvânt: pace." Această "mică literă" a exilului, ideea reconcilierii, a fost esențială și fără ea construcția unei democrații ar fi fost imposibilă.