Victoria convingătoare a democratului-socialist Zohran Mamdani reprezintă cea mai semnificativă realizare a Partidului Democrat în acest ciclu electoral. Coaliția sa largă, care a cuprins diverse clase sociale, rase și toate districtele din New York, cu excepția Staten Island, i-a adus un triumf decisiv în cel mai populat oraș al țării și l-a transformat în cel mai vizibil lider democrat din Statele Unite.

Totuși, ascensiunea lui Mamdani evidențiază și un paradox profund în cadrul partidului: figura sa, deși extrem de reușită și puternică din punct de vedere electoral, este împiedicată constituțional să candideze la președinție. Mamdani s-a născut în Uganda și, prin urmare, nu este cetățean american prin naștere, așa cum cere Articolul II al Constituției pentru a fi președinte. Această singură circumstanță marchează limita destinului său politic: indiferent de popularitatea pe care o va atinge sau de realizările pe care le va acumula, cariera sa se oprește la ușa Casei Albe.

El va putea fi reales primar în 2029 (legea din New York permite două mandate consecutive) sau, ulterior, să candideze pentru guvernator sau senator, dar imposibilitatea de a încerca măcar să ocupe reședința de la 1600 Pennsylvania Avenue va fi o trăsătură care, inevitabil, îi va defini traiectoria. La 34 de ani, Mamdani este cel mai tânăr primar al New York-ului de la crearea "Marelui New York" în 1898, primul de origine sud-asiatică și primul musulman care a guvernat orașul.

Cu toate acestea, istoria politică a New York-ului este implacabilă. Niciun primar nu a reușit să devină guvernator din 1869, niciunul nu a ajuns în Congres din 1921 și niciunul nu a obținut președinția, deși mulți au încercat, printre care Bill de Blasio, Rudy Giuliani și Michael Bloomberg. Poate că, mai mult decât un paradox, soarta lui Mamdani este pur și simplu un alt capitol al vechiului "blestem" al primarilor newyorkezi, condamnați să strălucească intens în Marele Măr, dar fără a-și putea proiecta lumina dincolo de acesta. Cu toate acestea, vârsta sa îi va permite să exercite multă influență și, dacă își va juca bine cărțile, ar putea deveni o voce definitivă în cadrul Partidului Democrat timp de decenii, având forța pe care i-ar oferi-o faptul de a nu fi un concurent pentru președinție.

Situația partidului devine și mai revelatoare la analiza performanței democrate la alegerile din 5 noiembrie dincolo de New York. Pe lângă triumful lui Mamdani, partidul a obținut mai multe progrese relevante, printre care adoptarea Propoziției 50 în California. Această măsură întărește capacitatea Californiei de a redefini distribuția districtelor sale electorale – așa-numitul "gerrymandering" – ceea ce ar putea duce la mai multe locuri și chiar la o eventuală majoritate democrată în Camera Reprezentanților din Washington înaintea alegerilor intermediare din 2026. Puterea de reconfigurare electorală a Propoziției 50 consolidează California ca o contrapondere politică la Washington și un instrument cheie pentru menținerea și chiar extinderea influenței democrate pe scena națională; măsura a fost un răspuns direct la strategia republicanilor din state precum Texas, unde au folosit și ei gerrymandering-ul pentru a-și asigura majoritățile.

Cu toate acestea, măsurarea stării Partidului Democrat este o lectură parțială. Ambele state – incluzând Marele Măr – sunt predominant democrate și nu reflectă sentimentul țării în ansamblul său. La nivel național, partidul nu are o direcție clară și propuneri cu adevărat inovatoare. De la reprezentarea claselor muncitoare și a minorităților în trecut, astăzi este văzut ca o forță dominată de elite intelectuale cu pretenții de superioritate morală care, deși incluzivă cu minoritățile, are o conexiune redusă cu viața cotidiană a oamenilor obișnuiți.

Spațiul proximității emoționale cu alegătorul mediu a fost ocupat, cel puțin pentru moment, de Partidul Republican și, mai direct, de trumpism. Nu este întâmplător că Trump a câștigat președinția acum doar un an în 31 din cele 50 de state ale Uniunii, inclusiv în cele șapte state-balans, obținând 312 din cele 538 de voturi ale colegiilor electorale – 58% – și că partidul său controlează astăzi ambele camere ale Congresului.

Rămâne de văzut, așadar, dacă Partidul Democrat va reuși să preia și să extindă la nivel național conexiunea pe care Mamdani a stabilit-o cu alegătorii newyorkezi. Pentru a face acest lucru, va trebui să-și adapteze mesajul la audiențe mai puțin liberale decât New York și să se reconecteze cu americanul mediu. Marea provocare a partidului va fi să transforme această energie locală într-o narațiune națională, pentru a-i vorbi din nou cetățeanului obișnuit, fără condescendență și cu o conducere națională clară care lipsește astăzi.

Un sondaj publicat de Politico săptămâna trecută printre alegătorii democrați ilustrează cât de difuză este conducerea acestui partid: 21% dintre respondenți au răspuns că nu știu cine conduce partidul. 16,1% au răspuns că este Kamala Harris, fosta vicepreședintă și fostă aspirantă la președinție, în timp ce 10,5% au răspuns "nimeni". Restul de 52,4% s-au împărțit între 26 de persoane, Mamdani fiind deocamdată foarte jos cu 0,3% și, ca o curiozitate, republicanul Donald Trump cu 0,8%.

Contrastul este evident: în timp ce candidații și inițiativele democrate au avut rezultate bune la nivel local, partidului îi lipsește încă o voce sau o figură națională capabilă să-i unifice mesajul. Proeminența lui Mamdani, oricât de impresionantă ar fi, nu face decât să sublinieze acest vid. Astăzi este cel mai notabil politician democrat al țării, dar nu-și va putea transforma forța electorală în leadership prezidențial.

Alegerile din acest an au scos la iveală atât potențialul, cât și limitele: un partid cu energie la bază, victorii în unele orașe și state importante, dar încă fără un lider național care să-l coezioneze și fără un mesaj care să vorbească țării reale. Alegerile legislative de anul viitor vor arăta dacă democrații au învățat ceva din acest ciclu sau dacă – ca până acum – vor continua să privească evenimentele de pe margine.