În câteva cuvinte
Patruzeci de ani au trecut de la devastatoarea erupție a vulcanului Nevado del Ruiz, care a șters de pe hartă orașul columbian Armero, lăsând în urmă mii de victime și o națiune marcată de lipsa adevărului și a justiției. Deși avertismentele au existat, autoritățile nu au reușit să prevină dezastrul, iar rănile Armero rămân deschise, simbolizând o tragedie evitabilă.
La 13 noiembrie 1985, Columbia a fost lovită de o catastrofă fără precedent: erupția vulcanului Nevado del Ruiz. Aceasta a generat un lahar devastator, un torent de noroi și resturi vulcanice, care a înghițit orașul Armero, lăsând în urmă aproximativ 25.000 de morți și o țară marcată de o traumă profundă.
La patru decenii de la tragedie, rănile Armero rămân deschise, alimentate de o lipsă persistentă de adevăr, justiție și reparații. Autoritățile au fost avertizate cu privire la pericolul iminent al erupției. Hartile de risc, realizate cu luni înainte, indicau cu exactitate zona care urma să fie afectată. Cu toate acestea, avertismentele au fost ignorate, iar un plan eficient de evacuare nu a fost niciodată implementat.
În noaptea dezastrului, jurnaliștii și locuitorii au raportat căderea de cenușă și zgomote puternice, dar comunicarea s-a întrerupt brusc. A doua zi, realitatea a fost șocantă: Armero dispăruse, acoperit de un strat gros de noroi. Echipele de salvare au găsit o scenă de război, cu mii de cadavre, infrastructură distrusă și supraviețuitori răniți.
Tragedia a scos la iveală și o fragilitate instituțională severă. Nu exista un sistem de gestionare a urgențelor și dezastrelor, iar eforturile de ajutor au fost haotice și ineficiente. Populația Armero s-a dispersat în diverse municipalități, iar procesul de reconstrucție, prin fonduri precum „Resurgir”, s-a dovedit a fi un eșec, fără a oferi soluții durabile.
Unul dintre cele mai dureroase aspecte ale tragediei este controversa privind copiii dispăruți. Fundația Armando Armero vorbește despre 580 de minori dați dispăruți, în timp ce foști oficiali ai ICBF (Institutul Columbian de Bunăstare Familială) contestă această cifră, afirmând că, deși au existat adopții, nu există dovezi judiciare pentru cazuri de răpire în masă. Această incertitudine adaugă o nouă dimensiune suferinței familiilor.
De-a lungul anilor, literatura a devenit o modalitate de a păstra memoria și de a căuta o formă de reparație pentru victime. Cărți precum „Nu vei muri” de Germán Santamaría și „Armero, orașul în care am trăit” de Fernando Cervantes del Portillo, alături de numeroase alte mărturii, încearcă să conjuge fantoma uitării.
Armero rămâne un simbol al unei tragedii evitabile, unde lipsa de previziune și responsabilitate guvernamentală au costat mii de vieți. Fără adevăr, justiție și reparații complete, rănile acestei catastrofe vor continua să sângereze în conștiința colectivă a Columbiei.
