Schimbările de sensibilitate și evoluția politică au influențat semnificativ transformarea canonului literelor contemporane spaniole, așa cum se poate observa comparând sondajele despre cele mai bune cărți ale democrației.

La începutul anilor '90, cititorul literar spaniol al erei democratice a atins maturitatea, un proces paralel cu cel al țării. După cincisprezece ani, Spania a redevenit o națiune europeană normală, iar în 1992, recunoașterea simbolică a acestei normalități a atins o dimensiune internațională deplină, odată cu aprinderea flăcării olimpice de către o săgeată. Literatura nu a rămas în afara acestei schimbări culturale, proces care este analizat în baza unei liste a celor mai bune 50 de cărți din ultimul jumătate de secol.

La sfârșitul anului 1991, Spania a fost invitată de onoare, prilej cu care au fost prezentate noi nume ale romanului spaniol, care se distanțau de maeștrii latino-americani și se conectau cu postmodernitatea internațională prin experimentare. O listă a celor mai bune cărți din 1975 a fost întocmită, la care au participat aproximativ 60 de cititori calificați, evidențiind primele 15 cele mai votate. Cartea "La verdad sobre el caso Savolta" (1975), de Eduardo Mendoza, a câștigat, însă nici o carte scrisă de o femeie nu a fost remarcată, fapt care nu a stârnit atunci nici o rușine.

Această listă a recunoscut, într-un fel, scriitorii care, în a doua jumătate a dictaturii și în timpul Tranziției, au pus, prin opera lor, bazele pe care urma să se construiască societatea democratică, conform unei idei dezvoltate de Manuel Vázquez Montalbán.

La începutul anilor '90, această "oraș" democratic, distrus în 1936, era deja o realitate. Atunci au fost publicate patru cărți esențiale pentru parcursul autorilor lor și, totodată, pentru formarea sentimentală a unei noi și extinse clase de mijloc de cititori, pentru care cultura democratică de calitate era un reper complice și o normalitate cotidiană. Aceste cărți au fost "El jinete polaco" (1991) de Antonio Muñoz Molina; "Corazón tan blanco" (1992) de Javier Marías; "Lo raro es vivir" (1992) de Carmen Martín Gaite; și "El testamento de S.M. el Rey don Pedro" (1993) de Rafael Sánchez Ferlosio.

Nu era vorba despre o depolitizare a literaturii sau despre sacrificarea riscului formalist. Ceea ce se întâmpla, după decenii de anormalitate combătută și de literatura de vârf, era că, în sfârșit, subiectul și subiectivitatea, reflecția asupra identității și relația cu celălalt puteau ocupa spațiul central propriu literaturii într-o societate democratică contemporană.

Astfel se explică de ce în 1991 nu a apărut pe listă un corpus liric amplu, considerat acum clasic, precum "Las personas del verbo" (1975) de Jaime Gil de Biedma, "Claros del bosque" (1977) de María Zambrano sau "Mortal y rosa" (1975) de Francisco Umbral. De asemenea, acest lucru subliniază centralitatea canonică a lui Carmen Martín Gaite, care a plasat cinci cărți printre primele 50, iar opera sa a acumulat 351 de puncte.

În 2022, Spania a revenit în atenția literară, fiind elaborată o nouă listă a celor mai bune cărți spaniole din secolul XXI. Aceasta a confirmat cine este considerat cel mai bun romancier al democrației spaniole: Javier Marías, care a acumulat 462 de puncte, urmat de Rafael Chirbes cu 311 puncte. Această ultimă analiză a scos în evidență un nou tip de cititor, format în jurul crizei economice din 2008, reprezentând "cealaltă Spanie".

Odată cu noul secol, a început o revizuire profundă a fundamentelor, tăcerilor și corozivității acelei "oraș" democratice. Opere majore precum "Soldados de Salamina" (2001) și "Anatomía de un instante" (2009) de Javier Cercas au forțat reformularea întrebărilor despre relația cu trecutul contemporan. "Patria" (2016) de Fernando Aramburu a oglindit societatea bască pentru a înțelege dimensiunea umană a celui mai grav conflict al țării din ultimul jumătate de secol, iar "Mater dolorosa" (2001) de José Álvarez Junco a deslușit cum naționalismul a modelat identitatea spaniolă. În același timp, disidența lui Chirbes a câștigat centralitate, deoarece versiunile edulcorate despre prezent își pierdeau credibilitatea pentru noile generații de cititori, fascinate și de vocea disidentă a Cristinei Morales în "Lectura fácil" (2018), o ficțiune care deschide un nou front de bătălie literară.