Proiectul "Madrid Nuevo Norte" (MNN), descris inițial ca fiind "cea mai mare operațiune de locuințe accesibile din Europa", stârnește controverse semnificative. Criticii susțin că, în ciuda retoricii despre integrare socială și ecologie, inițiativa pare să favorizeze dezvoltarea de birouri de lux și locuințe la prețuri prohibitive pentru familiile cu venituri medii.

Unul dintre punctele cheie de dispută este proporția locuințelor protejate. Deși legea statală impune un minim de 40% în noile urbanizări, în cazul MNN, după negocieri, s-a ajuns la doar 20%. Mai mult, se subliniază că nici măcar această cotă nu se va traduce într-un parc public de închiriere stabil, deoarece majoritatea acestor locuințe vor rămâne în regim privat, prin cooperative sau alte scheme care le transformă, în cele din urmă, în proprietate individuală. Municipalitatea va primi terenuri, însă le va putea scoate la concurs pentru constructori privați, ceea ce înseamnă că nu se va crea un fond municipal de locuințe accesibile permanente.

Criticii descriu situația ca fiind o "escrocherie vopsită în verde", punând sub semnul întrebării promisiunile de sustenabilitate.

Argumentul ecologic al proiectului, care susține crearea unui cartier "zero emisii", este, de asemenea, analizat critic. Experții indică faptul că plantarea ulterioară de copaci, instalarea de senzori și panouri solare nu poate compensa rapid "carbonul încorporat" – adică emisiile de CO2 generate de extracția, producția, transportul materialelor și construcția în sine. Studiile de ciclu de viață estimează că un nou edificiu, chiar și unul eficient energetic, poate necesita până la 80 de ani pentru a-și amortiza emisiile încorporate. Industria cimentului, de exemplu, contribuie cu 6-8% din emisiile globale de CO2. Prin urmare, construirea "de la zero" sub stindardul ecologiei este considerată de unii drept o "ipocrizie tehnică".

Aspectele financiare ale proiectului, în special vânzarea terenurilor către Crea Madrid Nuevo Norte pentru 1.245 milioane de euro, cu o plată inițială de doar 216 milioane și restul eșalonat pe douăzeci de ani, ridică, de asemenea, semne de întrebare. În paralel, mii de familii, reunite într-o asociație, cer restituirea terenurilor expropriate în anii ’40-’50, pentru care au primit sume minime, sub pretextul utilizării publice feroviare. Astăzi, pe aceleași terenuri, se vor construi birouri și locuințe private de lux. Se atrage atenția că, în cazul unor revendicări de succes, costurile nu vor fi suportate de dezvoltatori, ci de stat, un scenariu care reflectă principiul "privatizării beneficiilor și socializării pierderilor".

Comparațiile cu alte proiecte urbane, precum Hudson Yards din New York sau 22@ din Barcelona, sunt invocate pentru a sublinia riscul de gentrificare. Acestea, deși prezentate ca avangardiste, au dus la crearea unor enclave elitiste și la deplasarea rezidenților și industriilor tradiționale. În concluzie, se sugerează că edificarea de noi cartiere de "primă clasă" în timp ce zonele existente rămân neglijate nu reprezintă o regenerare urbană, ci un act de clasism. O alternativă mai rațională ar fi reabilitarea și renaturalizarea spațiilor existente, activarea unui fond public de închiriere și redistribuirea investițiilor către cartierele uitate.