Într-o hotărâre istorică, Sala Socială a Curții Supreme a Spaniei, prin sentința 748/2025, a confirmat un principiu fundamental al justiției muncii: profesorii universitari cu normă parțială, temporari sau asociați au dreptul la evaluare și la plata quinquenialelor didactice în aceleași condiții ca și ceilalți profesori. Fără coeficienți de parțialitate și fără scuze.

Această decizie, care ratifică o rezoluție anterioară a Tribunalului Superior de Justiție din Madrid, declară ferm că egalitatea în muncă este un principiu care ar fi trebuit să stea la baza universității publice spaniole. În spatele fiecărui quinqueniu se află o poveste de eforturi intense, de corecturi nocturne, de îndrumări contra cronometru și de vieți care gravitează în jurul calendarelor academice, fără certitudinea că vor continua să predea în anul următor.

De ani de zile, profesorilor asociați li s-a repetat că nu pot investiga, că nu pot participa la proiecte competitive și că nu pot aspira la sexenii de cercetare. Li s-a spus că sunt plătiți mai puțin "doar pentru că predau". Acest "doar" a servit drept o barieră salarială și simbolică. Cu toate acestea, când vine vorba de recunoașterea și plata meritelor didactice – quinquenialele – acest "doar" se transformă într-o negare. Universitățile își invită profesorii asociați să participe la evaluări didactice, sub promisiunea îmbunătățirii calității. Evaluare, da; retribuție, nu.

Problema nu este doar juridică, ci structurală și simbolică. Negarea meritelor didactice pentru profesorii asociați este o formă de a le nega apartenența. Universitatea publică, ce se laudă ca fiind un spațiu de gândire critică, reproduce intern un model în care capacitățile individuale valorează mai puțin decât categoriile administrative. Astfel, un profesor asociat poate preda aceleași materii, corecta aceleași lucrări și asista aceiași studenți ca și colegul său funcționar, dar munca sa valorează de trei ori mai puțin în salariu și nu generează niciun drept viitor.

Paradoxal, toate acestea se întâmplă în timp ce se elogiază excelența și calitatea didactică. Se evaluează inovația, actualizarea metodologică, implicarea cu studenții. Discursurile sunt pline de cuvinte precum motivație sau impact social. Însă pentru mai mult de jumătate dintre profesorii de licență – cei asociați – li se refuză traducerea materială a acestei recunoașteri.

Fiecare recunoaștere obținută în instanță nu este o cucerire corporativă, ci o reamintire că justiția, în mediul academic, este încă un corp străin.

Într-o scrisoare recentă adresată Ministrei Științei, Inovării și Universităților, Diana Morant, și președintei CRUE, Eva Alcón, asociațiile profesorilor asociați au cerut aplicarea imediată a sentinței și încetarea altor discriminări persistente: modul injust de calcul al parțialității, imposibilitatea de a accesa sexenii de cercetare și negarea oricărui orizont de carieră academică. Nu este vorba despre privilegii, ci despre drepturi fundamentale de muncă.

Decizia Curții Supreme pune o oglindă incomodă în fața universităților publice spaniole. Ceea ce reflectă nu este doar o nerespectare legală, ci o inconsecvență etică. Dacă universitățile predică egalitate, transparență și merit, trebuie să le aplice în propriile claustre. A nu face acest lucru înseamnă a continua să arunce pietre asupra celor care susțin, prin activitatea lor didactică zilnică, o bună parte a sistemului universitar. Poate într-o zi va înceta să plouă peste aceleași corpuri. Și atunci, în sfârșit, universitatea publică va putea privi în sus fără teamă că propria-i justiție va cădea din nou asupra ei.