La jumătate de secol de la moartea lui Francisco Franco, Spania își reamintește de o perioadă complexă din istoria sa, marcată de dictatură, izolare internațională și ulterior, o tranziție către democrație. De asemenea, se împlinesc 70 de ani de la aderarea Spaniei la Organizația Națiunilor Unite (ONU), un moment crucial pentru ieșirea din izolarea post-Război Civil, în care regimul lui Franco se aliase cu Germania nazistă și Italia fascistă.

În anii premergători aderării la ONU, în 1953, regimul franchist a normalizat relațiile cu Vaticanul, printr-un concordat, și cu Statele Unite, printr-un acord ce permitea instalarea de baze americane în schimbul ajutorului economic. Această perioadă a urmat unei etape întunecate, caracterizată de represiune severă. Estimările conservatoare ale istoricilor indică 150.000 de morți în luptă, 100.000 de victime ale execuțiilor și asasinatelor în spatele frontului, 23.000 de republicani executați după război, 0,5 milioane de exilați și 270.000 de deținuți politici în 1939.

La un an după intrarea în ONU, în 1956, au apărut primele semne de opoziție universitară. Un celebru manifest din 1 aprilie 1956, la care au participat intelectuali precum Jorge Semprún și Javier Pradera, proclama: „Noi, fiii învingătorilor și ai învinșilor, lansăm acest manifest în această dată, deoarece este ziua fondatoare a unui regim care nu a fost capabil să ne integreze într-o tradiție autentică de reconciliere cu Spania și cu noi înșine.”

Regimul franchist a căutat să se adapteze victoriei Aliaților în cel de-Al Doilea Război Mondial, marginalizând Falanga dură și adoptând o variantă de corporatism catolic, cunoscut sub numele de național-catolicism. Noii lideri vizau modernizarea economică a țării, menținând un partid unic și lipsa libertăților, un model asemănător cu cel al lui Pinochet în Chile sau al Chinei actuale sub Xi Jinping.

Este esențial să nu se cosmetizeze franchismul, concentrându-se doar pe ultima sa etapă de "desarrollismo" (dezvoltare economică). Orice bilanț al regimului trebuie să includă, pe lângă represiunea menționată, și privațiunile, penuria, cartelele de raționament, falimentul, foametea, militarizarea societății, restricțiile de energie electrică și piața neagră. Istoricii Juan Pablo Fusi și Jordi Palafox au descris francismul ca fiind „un regim totalitar și filofascist până în 1945; catolic și pro-occidental din 1945 (și în special din 1947-1950, pe fondul Războiului Rece); tehnocrat și dezvoltator din 1957-1959 (...) Dictatura a fost întotdeauna un regim represiv.”

Acest regim a dominat o mare parte a secolului al XX-lea spaniol, un secol marcat de 23 de ani de monarhie constituțională nedemocratică, șapte ani de monarhie cu dictatură, opt ani de republică (trei dintre ei în război civil), 36 de ani de dictatură franchistă, șapte ani de tranziție către o societate a libertăților și 19 ani de democrație. Secolul XXI a rupt această spirală, iar lecțiile istoriei trebuie reținute pentru a nu repeta erorile trecutului.