Miquel Roca i Junyent, o figură emblematică a tranziției democratice spaniole și unul dintre „părinții” Constituției, reflectă, la 50 de ani de la moartea lui Franco, asupra impactului acelui eveniment, spiritului Tranziției și problemei civice de a nu preda istoria contemporană a Spaniei în școli.

Născut în exilul francez, Roca a fost un activist antifranchist încă de la vârsta de 20 de ani. A participat la înființarea Convergència Democràtica de Catalunya și a fost un membru cheie în procesul de redactare a Constituției și purtător de cuvânt al minorității catalane în Parlament timp de aproape două decenii. El descrie modul în care vestea morții lui Franco, deși anticipată, a fost un moment de cotitură, marcând începutul unei noi etape.

„Acum începe o nouă etapă”, și-a amintit Roca despre sentimentul imediat de după aflarea veștii. „Intuam, practic, încotro trebuia să mergem, dar doar intuam.”

Roca povestește cum a sărbătorit sfârșitul dictaturii alături de prieteni și cum părinții săi, care au trăit exilul, au primit vestea cu un amestec de bucurie și teamă, amintindu-și de ororile confruntării civile. El subliniază responsabilitatea pe care a simțit-o opoziția antifranchistă de a construi un viitor democratic în cadrul european.

Un moment crucial în Tranziție a fost plecarea lui Arias Navarro și numirea lui Adolfo Suárez, care, alături de Rege și Torcuato Fernández Miranda, a deschis calea către convocarea de alegeri. Legalizarea Partidului Comunist a reprezentat un moment simbolic de mare importanță, confirmând angajamentul față de democrație.

Roca este profund preocupat de cunoștințele limitate ale tinerilor de astăzi despre dictatura lui Franco. El consideră că sistemul educațional spaniol a eșuat în a preda istoria secolului XX, în special perioada dictatorială. Această lipsă de cunoaștere poate, paradoxal, să ducă la o subestimare a valorii libertății.

„Am avut un mare eșec în sistemul nostru educațional în acest punct. Aici, istoria a fost întotdeauna explicată până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Dar nu cunoaștem secolul XX spaniol și ceea ce a fost dictatura nu a fost explicat niciodată.”

El amintește de un moment impresionant din 1977, când Dolores Ibárruri („La Pasionaria”) și Rafael Alberti, figuri istorice opuse regimului, au luat loc la prezidiul de vârstă al Congresului, alături de un deputat al UCD, simbolizând întâlnirea și reconcilierea celor două tabere. Roca consideră că acest moment crucial, care a marcat trecerea de la „poezia” revoluționară la „proza” construcției democratice, nu a fost suficient explicat și reprezintă un mare eșec în transmiterea moștenirii istorice.