Chile și-a demonstrat încă o dată forța instituțională democratică în timpul ultimelor alegeri, desfășurate fără incidente și cu o numărare rapidă și fiabilă a voturilor. Această normalitate, într-o regiune marcată de tensiuni politice și pulsiuni autoritare, reprezintă o victorie democratică în sine.

Cu toate acestea, rezultatul primului tur al alegerilor dezvăluie și motive de îngrijorare. Avansul partidelor de dreapta, în special saltul extremei drepte reprezentate de José Antonio Kast, care, dacă își consolidează votul în turul doi, are practic asigurată președinția, nu poate fi interpretat doar ca o pedeapsă la adresa guvernului lui Gabriel Boric sau a stângii. Dimpotrivă, un segment important al claselor medii, epuizate de stagnarea economică, insecuritate și inflație, a împins balanța către poziții mai conservatoare. De asemenea, dezamăgirea față de progresismul care a promis o nouă realitate, dar s-a confruntat cu dificultăți după preluarea puterii în 2022, alături de fragmentarea parlamentară și limitele țării, contribuie la această explicație. Reducerea rezultatului doar la un vot de blam este însă insuficientă și periculoasă.

Rezultatul remarcabil obținut de Partidul Republican al lui Kast indică o schimbare mai profundă: o înclinație susținută spre dreapta, care nu mai poate fi considerată un accident sau un refugiu temporar. Chile se mișcă pe această cale de ani de zile. După explozia socială din 2019, țara a oscilat rapid între extreme: mai întâi spre cea mai progresistă reformă constituțională din America Latină, apoi spre un refuz masiv al acestui proiect. A urmat un al doilea proiect, de data aceasta condus de dreapta republicană, dar cu același rezultat: respingerea cetățenilor. Ceea ce vedem acum este consolidarea acestei a doua faze: un electorat care cere ordine, eficiență și certitudini, chiar dacă asta înseamnă apropierea de discursuri excluzive, punitive sau deschis reacționare.

Acest avans ar trebui să declanșeze alarme. Kast promite, la fel ca mulți lideri ultraconservatori din regiune, "bun simț" în fața a ceea ce consideră excese identitare și politici sociale inviabile. Însă consecințele posibile includ regresii ale drepturilor câștigate, o retragere autoritară în numele securității și un discurs antipolitic care subminează încrederea în însăși democrația care îi permite să concureze. Forța instituționalității chiliene nu constă doar în corectitudinea proceselor sale electorale, ci și în păstrarea unui cadru de drepturi, echilibre și conviețuire care a susținut țara decenii la rând. Aici Chile își va testa maturitatea democratică dacă Kast va ajunge la guvernare cu un Parlament în care dreapta are mai mult sprijin decât stânga.

Pedeapsa electorală nu echivalează cu un cec în alb pentru a anula progresele realizate. Țara cere schimbări, corecții și eficiență; nu o demolare a pactului social care a permis Chilei, cu toate inegalitățile sale, să devină un exemplu regional de stabilitate. Chile a transmis un mesaj puternic: alegerile se câștigă și se pierd, guvernele se uzează, ciclurile se încheie. Ceea ce nu trebuie să se epuizeze este convingerea că democrația funcționează și că forța ei depinde, tocmai, de capacitatea de a procesa aceste schimbări cu normalitate. Într-un continent în care atâția președinți promit să "rupă totul", Chile are oportunitatea și responsabilitatea de a demonstra că schimbarea de direcție nu înseamnă renunțarea la esențial.