Spre deosebire de multitudinea de eseuri și biografii dedicate epocii, literatura ficțională spaniolă a explorat relativ puțin moartea dictatorului Francisco Franco.

O excepție notabilă este povestirea lui Max Aub, "Adevărata istorie a morții lui Francisco Franco", publicată în Mexic în 1960, cu 15 ani înainte de decesul real al dictatorului, survenit la Madrid, pe 20 noiembrie 1975. În viziunea lui Aub, Franco nu moare într-un pat de spital, ci este victima unui atentat. Această narațiune a fost interzisă în Spania franchistă și a putut fi publicată oficial abia în 1979, când tranziția democratică era deja în plină desfășurare.

Motivațiile asasinului fictiv, Ignacio Jurado Martínez, un chelner mexican, sunt mai degrabă personale decât politice, reflectând un portret acid al lumii exilului spaniol. Această ucronie, ca cele mai bune opere de ficțiune, oferă o imagine relevantă a realității, greu de redat fără aportul imaginației. Moartea lui Franco în această și alte ficțiuni spune mai multe despre ceilalți decât despre dictatorul însuși.

Alte opere care abordează tangențial sfârșitul dictaturii includ "Votul contestat al domnului Cayo" (1978) de Miguel Delibes și "Căderea Madridului" (2000) de Rafael Chirbes. Chirbes explorează incertitudinea din jurul zilei de 19 noiembrie 1975, concentrându-se pe viețile unor personaje diverse în timp ce dictatorul agoniza.

Deși moartea lui Franco rămâne o dată memorabilă, amprenta sa în literatura ficțională spaniolă nu este la fel de puternică precum în cazul eseurilor sau biografiilor. Fenomenul proliferării memoriilor după moartea lui Franco este adesea menționat, subliniind o anumită reticență a ficțiunii de a aborda direct evenimentul central.

"De la moartea lui Franco veți fi observat cum proliferează cărțile de memorii, este deja o ciumă, în fond, asta m-a descurajat, să mă gândesc că dacă pe mine mă plictisesc memoriile altora, de ce nu i-ar plictisi pe alții ale mele."

Amintirea lui Max Aub și a dedicației sale "A ver si sí…" (Să vedem dacă se întâmplă…) ilustrează speranța ca ficțiunea să prefigureze o realitate imposibil de realizat prin alte mijloace, o anticipare a sfârșitului unui regim imposibil de răsturnat pe cale activă.