Un raport recent al Fundației FOESSA, afiliată la Cáritas Española, scoate în evidență o realitate dură: creșterea economică din Comunitatea Madrid nu a fost însoțită de o îmbunătățire a nivelurilor de excluziune socială. Dimpotrivă, studiul, prezentat la sediul confederației bisericii catolice din Spania, arată că locuințele au devenit un factor determinant al inegalității.

Coordonatorul raportului, Raúl Flores, a declarat că regiunea Madrid se situează la jumătatea clasamentului în ceea ce privește excluziunea socială comparativ cu alte comunități autonome, dar \"se remarcă negativ\" în anumite aspecte, inclusiv sănătatea și asistența medicală.

\"Locuința este astăzi o problemă de excluziune și inegalitate care afectează 23% din populația madrilenă\", a subliniat Flores.

Studiul FOESSA, realizat cu participarea a 180 de cercetători de la 51 de universități, indică o creștere a numărului de persoane care nu își pot permite o locuință proprie, fiind astfel nevoite să locuiască în condiții precare sau supraaglomerate. Aproximativ 400.000 de persoane din Comunitatea Madrid trăiesc în \"locuințe nesigure\", inclusiv în apartamente închiriate unde mai mulți chiriași împart camere sau chiar spații comune. Această problemă este acută în special pentru tineri, populația migrantă și familiile monoparentale. Peste jumătate dintre gospodăriile care închiriază își dedică mai mult de 30% din bugetul lunar cheltuielilor cu locuința, iar una din șase, după plata cheltuielilor de bază, se află sub pragul sărăciei.

Exemplul lui Stephani, o tânără de 30 de ani de origine peruană, ilustrează aceste dificultăți. Sosind în Spania alături de soțul și cei doi copii, ea s-a confruntat cu obstacole în recunoașterea diplomelor și găsirea unei locuințe. După nașterea gemenilor, familia sa de șase membri a fost nevoită să plătească 750 de euro pentru o singură cameră. În ciuda greutăților, Stephani rămâne optimistă și speră că validarea diplomelor le va permite accesul la un loc de muncă decent.

Raúl Flores a adăugat că \"nu persoanele eșuează, ci sistemul\", referindu-se la un proces de fragmentare socială care împinge multe familii către straturi sociale inferioare. Deși nivelul de excluziune socială în Madrid a scăzut cu 2,5 puncte față de 2021, nu s-au recuperat nivelurile de dinainte de pandemie. În total, 19,6% din populația Madridului (1,3 milioane de persoane) se confruntă cu un anumit grad de excluziune socială, un număr cu 230.000 mai mare decât în 2018. În ciuda creșterii economice și a scăderii șomajului, inegalitatea a crescut, iar salariile stagnante, prețurile locuințelor și precaritatea locurilor de muncă fac ca munca să nu mai garanteze incluziunea socială.

De asemenea, sistemul de garanție a veniturilor este insuficient, venitul minim vital (IMV) ajungând doar la 42% dintre persoanele afectate de sărăcie severă în Madrid. Situația sănătății este la fel de problematică: 6% din populație nu își poate permite terapie psihologică, 20% nu își pot permite tratamente stomatologice, iar 13% au dificultăți în a acoperi costurile medicamentelor. Remarcabil este faptul că din 2018, procentul persoanelor care combină o asigurare privată cu sănătatea publică în Madrid a crescut de la 2% la 15%.

Flores a demontat \"mitul pasivității persoanelor aflate în situații de sărăcie și excluziune socială\", subliniind că acestea \"muncesc sau caută de muncă, studiază, se formează, activează rețele, dar se lovesc în mod repetat de bariere structurale\".