Amintirile din copilărie sunt adesea legate de locuri și persoane care ne-au marcat primii ani de viață. Pentru mulți, sala de așteptare a medicului pediatru, cu balansoarul său de lemn, a reprezentat un refugiu, un loc de consolare în fața iminentului consult medical.

Doctorul Rojo, un pediatru cu o dicție neobișnuită, dar cu o inimă mare, a fost o astfel de figură. El oferea rețete pentru siropuri cu gust de anason și, ca o mică recompensă, câte un bombon Sugus de cireșe. Prezența sa liniștitoare, chiar dacă vorbea într-un mod enigmatic, îi alina pe părinții tineri, asigurându-i că "nena" lor, adică micuța pacientă, va fi bine.

Pentru o copilă adesea bolnăvicioasă, suferind de febre puternice, adevărata alinare venea de la mâinile mamei, simțite ca niște apărători de urechi. Cu toate acestea, amintirea siguranței pe care o simțea pe cântarul rece din cabinet, în timp ce doctorul nota progresul ei, rămâne vie.

Timpul a trecut, iar imunitatea s-a întărit, copilul a crescut, iar vizitele la doctorul Rojo au încetat. Dar moștenirea sa a continuat. Ani mai târziu, sora sa, devenită și ea mamă, și-a dus copiii la același medic. Doctorul Rojo a reușit să detecteze o problemă renală la o nepoată doar printr-o privire și a confirmat sănătatea celeilalte.

În sala de așteptare, balansoarul de lemn continua să aline copiii, trei generații mai târziu. Vestea tristă a morții doctorului Rojo, primită recent, a adus un val de emoție și recunoștință pentru un om care a fost mai mult decât un medic, ci o parte esențială a copilăriei multor generații.