În Spania, o tendință îngrijorătoare de revizionism istoric încearcă să rescrie narațiunea dictaturii lui Francisco Franco și să relativizeze crimele acesteia, în contextul unei „erei a știrilor false”. Această mișcare, care câștigă teren, prezintă regimul francoist într-o lumină revizuită, minimizând atrocitățile și justificând anumite acțiuni, ridicând întrebări serioase despre viitorul libertăților democratice în țară.

Între anii 1973 și 1975, în ultimele convulsiuni ale franchismului, un istoric britanic a călătorit prin Spania pentru a aduna mărturii despre Războiul Civil și perioada postbelică. El a intuit că memoria acestor evenimente va deveni un câmp de luptă într-o țară tot mai divizată. Miraculos, a putut lucra fără a fi deranjat și, după moartea dictatorului, a publicat o carte a cărei importanță crește cu anii, care a servit drept o examinare onestă și riguroasă a abisului istoriei spaniole.

Legea amnistiei din acea perioadă este criticată astăzi, deoarece crimele împotriva umanității nu au fost niciodată judecate. Cu toate acestea, la momentul respectiv, a fost considerată de stânga ca o cale necesară către o democrație deplină. Este esențial de subliniat că această lege nu a implicat un pact de uitare. Numeroși istorici, inclusiv din rândurile dreptei democratice, s-au străduit să cunoască trecutul cel mai crud al secolului XX, deși gropile comune au rămas îngropate sub un văl de tăcere până în secolul XXI.

Ideea că dictatura lui Franco a fost, într-adevăr, o dictatură și că atrocitățile unei părți nu le ștergeau sau justificau pe cele ale celeilalte era larg recunoscută. Cu toate acestea, în ultimii ani, se observă o încercare de a denatura această realitate. De exemplu, afirmația că violența republicană a fost uitată în timpul Tranziției este o minciună. În realitate, victimele naționaliste au fost comemorate timp de 40 de ani de un stat autoritar și continuă să fie beatificate de Biserica Catolică, în timp ce victimele republicane au rămas într-o "lungă tăcere" și uitare.

Printre părinții Constituției spaniole s-au numărat și foști miniștri franchiști care au acceptat, totuși, să semneze un text legal ce reda spaniolilor libertățile pierdute. Însă, acest consens, care a condamnat lovitura de stat din 1936 și a recunoscut "suferința morală" a victimelor dictaturii, a dispărut după douăzeci și trei de ani.

Manipulatori profesioniști, autointitulați "istorici" sau "jurnaliști", precum și politicieni obsedați de divizarea societății, au început să schimbe trecutul cu o intensitate crescândă. Nevoia de reparație pentru familiile victimelor dispărute este transformată în ranchiună; violența atroce a Războiului Civil este justificată ca o intervenție militară de restaurare a ordinii; iar represiunea crudă și nemiloasă de după război este prezentată ca o justiție severă, dar echitabilă, deoarece, conform acestei versiuni negaționiste, majoritatea celor executați aveau "crime de sânge".

Această strategie nu urmărește negarea crimelor franchiste, ci minimizarea lor, aproape justificându-le. Franco, care nu ar fi câștigat războiul fără ajutorul lui Hitler și Mussolini și care s-a distanțat de Puterile Axei doar când înfrângerea lor a devenit inevitabilă, este transformat într-un salvator de evrei în timpul Holocaustului. Aceasta contrazice faptele istorice, cum ar fi destituirea consulilor pentru "servirea intereselor evreiești" și lipsa acțiunii pentru republicanii internați în lagărele naziste. Imaginile străzilor Madridului pline de steaguri naziste în primii ani ai franchismului devin "documente incomode" ale unui trecut care, aparent, "nu a existat".

Există și o strategie de disociere: separarea lui Franco militarul, erou al războiului din Maroc, de Franco dictatorul. O operațiune similară de "spălare" a regimului de la Vichy a avut loc și în Franța, cu o diferențiere între Pétain eroul Primului Război Mondial și Pétain dictatorul.

Potrivit noii interpretări, "demoni" au început în 1931, nu în 1936; Războiul Civil a salvat Spania de a deveni un satelit al lui Stalin; iar franchismul, după câțiva ani dificili, a evoluat într-o "dictatură blândă" ce a creat o clasă de mijloc și un sistem de sănătate publică. În acest narativ, torturile și deținuții politici sunt convenabil uitați.

Cel mai grav este că aceste "povești false" nu se referă doar la trecut, ci și la viitor. Intensificarea lor coincide cu creșterea unui partid de extremă dreapta obsedat de ștergerea legilor memoriei democratice. Dacă franchismul nu a fost o dictatură, și Franco a oferit spaniolilor pace și securitate, atunci "ce ne împiedică să adoptăm unele dintre aspectele sale pozitive?" Aceasta face parte dintr-o ofensivă periculoasă, în care o parte din libertățile recâștigate într-un proces lung, început acum 50 de ani, ar putea fi pierdute.