Filmul norvegian „Visuri în Oslo”, regizat de Dag Johan Haugerud și laureat cu prestigiosul Urs de Aur la Festivalul de Film de la Berlin (Berlinală), a stârnit o controversă majoră, fiind catalogat drept o „aberație creativă” de către critici. Această distincție este considerată una dintre cele mai inexplicabile decizii din istoria recentă a marilor festivaluri de film.

Criticii subliniază calitatea extrem de slabă a peliculei și un stil care se află la antipozii a ceea ce festivalurile rufoase obișnuiesc să selecteze și să premieze. „Visuri în Oslo” este descris ca un film lipsit de orice capacitate vizuală sau limbaj cinematografic, ilustrând o poveste excesiv de explicită și enervantă, narată aproape integral printr-o voce off persistentă, care detaliază literal gândurile personajelor în fiecare moment. Unii au comparat-o cu un roman slab filmat, deși materialul este original pentru cinematografie.

Subiectul filmului se axează pe obsesia unei fete de 17 ani pentru noua ei profesoară de franceză. Prima jumătate a peliculei este dominată de vocea off a adolescentei, care descrie procesul ei de îndrăgostire și cele nouă întâlniri avute cu profesoara, în cadrul cărora aceasta o învăța să tricoteze pulovere. Ulterior, într-un act și mai ridicol, bunica și mama fetei, după ce citesc mărturisirile acesteia, ajung la concluzia că a existat abuz sexual din partea profesoarei și încearcă să publice aceste scrieri ca o carte. Critica menționează, de asemenea, o schimbare bruscă și nejustificată a personajului profesoarei în actul final.

În ciuda acestor deficiențe, juriul Berlinalei a considerat „Visuri în Oslo” cel mai bun film al festivalului, o decizie care a generat multă nedumerire în rândul specialiștilor.