Timp de patruzeci de ani, unii oameni "au fumat" dictatura, bucurându-se de ea și ignorând natura ei otrăvitoare. Alții, dimpotrivă, s-au luptat cu disperare să scape de acest viciu, știind că viața lor era în joc. Cel care renunță la fumat după mulți ani de dependență va rămâne, totuși, un fost fumător pentru tot restul vieții sale și, dacă își va coborî garda într-o zi, fără să-și dea seama, s-ar putea trezi cu o țigară în buze, reluând procesul de la capăt.

Franco este ca tutunul, iar cel mai rău lucru la asta, la fel ca în cazul franchismului, sunt recidivele. Când o persoană renunță definitiv la fumat, în doar câteva zile, toată nicotina din corp este eliminată prin urină. Otrava dispare. Corpul este detoxifiat. Atunci crezi că ai câștigat. După trei luni fără fum, capilarele plămânilor care fuseseră arse de mii de țigări încep să se regenereze și reîncep să capteze oxigenul. Pare că a sosit libertatea, dar adevărata problemă constă în descurcarea obiceiului din circuitul cerebral. Pot trece ani până să reușești să uiți acel viciu care era legat de tot felul de gesturi, emoții, sentimente și stil de viață.

Într-o zi, vei vedea pe cineva fumând cu poftă o țigară din marca pe care o fumai și vei simți o tresărire; bătălia pentru a învinge tutunul este foarte lungă, dar este întotdeauna câștigată când simți că ai uitat-o. Când se celebrează a 50-a aniversare a morții lui Franco, ești întrebat ce făceai când a murit dictatorul. Fără îndoială, ar fi mai pozitiv să te interesezi cum ai trăit prima zi de libertate. Acea faimoasă sticlă de șampanie era în favoarea vieții, nu a morții.

Tinerii trebuie să știe, dar este suficient să-i rostești numele pentru ca Franco să reexiste. Mulți oameni din această țară jură că au renunțat la "fumat" dictatura, dar păstrează o cutie de țigări la îndemână pe raft.