Spania se confruntă cu o provocare profundă în definirea identității sale democratice, având în vedere lipsa unei înțelegeri comune a trecutului său sub regimul franchist. Articolul subliniază necesitatea unei "conversații mature" despre ce înseamnă a fi democrat într-o țară în care consensul privind apărarea democrației este fragmentat.

Deși istoricii au documentat pe larg crimele regimului Franco – inclusiv lovitura de stat din 1936, Războiul Civil și 40 de ani de dictatură, execuții și lagăre de concentrare –, această "adevăr istoriografic" nu s-a transformat într-o "adevăr politică împărtășită". Mulți spanioli continuă să considere că Franco "nu a fost atât de rău" sau că "a adus dezvoltare economică", ignorând sau minimalizând represiunea.

Tranziția democratică, inițiată după moartea lui Franco și culminând cu amnistia din 1977, este criticată pentru că a "dat pagina" fără a o "citi mai întâi". Spre deosebire de alte procese de justiție tranzițională, nu a existat o comisie a adevărului sau o epurare oficială a responsabilităților. Această abordare a condus la o dispută socială continuă asupra faptelor fundamentale ale franchismului.

Confuzia dintre pluralitatea politică și relativismul faptic a împiedicat stabilirea unor "adevăruri categorice" despre dictatură. Democrația necesită nu relativizarea faptelor, ci stabilirea acestora ca bază comună pentru un dezbatere politică reală. Această lecție, susține autorul, rămâne nerezolvată chiar și la cincizeci de ani distanță.