Articolul subliniază o tendință îngrijorătoare în politica educațională de a ignora dovezile științifice, o abordare care are consecințe costisitoare în termeni de echitate și eficacitate. Se critică nostalgia pentru un sistem educațional din trecut, care, deși idealizat de unii, a funcționat eficient doar pentru o mică parte a populației, adesea datorită avantajelor familial și nu meritelor proprii.

De asemenea, este contestată narativa "curriculumului pierdut", care atribuie problemele educației metodologiilor "soft" sau inovației excesive. În ciuda acestor afirmații alarmiste, majoritatea școlilor din Spania continuă să utilizeze metodologii tradiționale. Această discrepanță între percepții și realitate evidențiază o lipsă de rigoare în dezbaterea publică.

Autorul argumentează că, deși educația implică valori, opțiuni ideologice și priorități politice legitime, ignorarea sau denaturarea dovezilor aduse de cercetare denotă o lipsă de rigoare și iresponsabilitate politică. Practica și cercetarea educațională nu sunt opuse, ci complementare, contribuind împreună la înțelegerea și îmbunătățirea sistemului.

Integrarea dovezilor nu limitează democrația, ci o întărește, făcând deliberările mai informate. Este esențial să se asculte întreaga comunitate educațională și să se evalueze sistematic impactul politicilor, ajustând strategiile și asumându-și responsabilitatea publică.

Scopul final al politicii educaționale este de a oferi oportunități reale de învățare pentru toți, nu doar pentru câțiva privilegiați, iar adoptarea unei abordări bazate pe dovezi este crucială pentru atingerea acestui obiectiv.