Sistemul tradițional de echilibre, concesii și consens în guvernare nu mai funcționează. Din ce în ce mai des, se exprimă opinia că este necesară „colonizarea” instituțiilor, deoarece altfel există riscul pierderii puterii. Acest lucru duce la situația în care părțile adverse ar putea folosi aceleași metode, ceea ce este considerat extrem de periculos.

Scopul multor liberali este de a preveni eroziunea instituțională, însă această inițiativă pare a fi sortită melancoliei. În loc să ne lamentăm, pare mai promițător să aprofundăm procesul de „bifurcație” a instituțiilor, unde fiecare parte își alege propria versiune, creând astfel un fel de echilibru.

Ca exemplu, este citată Curtea Supremă, percepută ca un organism de „dreapta”. În același timp, există și alte instituții, descrise ca fiind „progresiste”, deși sensul acestui termen poate fi destul de volatil și adesea asociat cu linia politică actuală a partidului de guvernământ. „De dreapta”, în acest context, este considerat tot ceea ce nu corespunde agendei „progresiste” din această săptămână.

Funcția televiziunilor publice, naționale și regionale, se reduce la activitatea propagandistică. Sarcina lor este de a genera sprijin în rândul alegătorilor partidului aflat la guvernare și de a provoca respingere în rândul opoziției.

Organizațiile care promovează limba sunt, de asemenea, implicate în această diviziune. De exemplu, Generalitat de Catalonia l-a premiat anul acesta pe Luis García Montero cu Premiul Blanquerna. Comunitatea Madridului ar putea crea propriul său premiu și să-l acorde unei alte personalități.

Un avantaj al acestei separări este că ne scutește de povara incomodă a ironiei. Jurnalismul, se susține, nu ar trebui să fie activist, cu excepția cazurilor în care servește „cauzei mele”. Ar trebui să controleze puterea, cu excepția momentelor în care este convenabil să-i fie în serviciu. Atacurile executivului asupra sistemului judiciar sunt considerate inacceptabile, dar numai în străinătate. Divizarea instituțiilor poate părea excentrică, dar nu este altceva decât o recunoaștere explicită a ceea ce mulți consideră deja un fapt împlinit, și care va permite fiecăruia să fie mulțumit de ceea ce decide să vadă, și nimeni nu se va simți orfan.