Turcia, sub conducerea președintelui Recep Tayyip Erdogan și a ultranaționalistului Devlet Bahçeli, se îndreaptă rapid către o întunecare politică, sub privirile unei lumi "democratice" din ce în ce mai indiferente. Zilele de 10 și 11 noiembrie 2025 ar putea intra în istorie ca un nou prag în această derivă autoritară. Două evenimente se remarcă: o acuzare judiciară masivă menită să distrugă opoziția și o decizie a Curții Constituționale care anulează de facto separarea puterilor.

Un amplu dosar de corupție a zguduit țara. Ekrem Imamoglu, primarul metropolitan al Istanbulului, aflat deja în închisoare, este descris în actul de acuzare de 3.700 de pagini, prezentat marți, ca liderul unei organizații criminale comparate cu o "caracatiță". Documentul numește 402 suspecți și îi acuză de "formarea unei organizații criminale", "conducerea unei organizații criminale" și "acceptarea de mită". Procurorii au invocat chiar articolul 69 din Constituție, notificând Curtea de Casație să examineze dizolvarea Partidului Republican al Poporului (CHP), principalul partid de opoziție. "Acuzația pe care ați scris-o nu este altceva decât o înșiruire de minciuni, amenințând oamenii, luându-i ostatici și obligându-i să calomnieze sub presiune", a replicat Imamoglu, cerând Parlamentului ca procesul să fie transmis în direct la televiziunea publică TRT.

Luna trecută, Imamoglu a fost vizat de acuzații de presupuse legături cu un om de afaceri acuzat că ar fi lucrat pentru serviciul de informații britanic MI6. La aceasta s-a adăugat o măsură neobișnuită: Universitatea din Istanbul i-a anulat diploma, invocând o neregularitate de acum peste treizeci de ani. În Turcia, deținerea unei diplome universitare este o cerință pentru a candida la președinție. Presiunea judiciară și politică asupra acestui politician de 54 de ani s-a înmulțit, reducând la minimum șansele sale de a rămâne activ.

Tiparul este clar: "niciun rival real nu va fi tolerat" în cursa prezidențială. Un exemplu anterior este Selahattin Demirtaș, carismaticul lider kurd al Partidului Democratic al Popoarelor (HDP), practic scos în afara legii, care a fost arestat acum un deceniu, când începuse să atragă voturi dincolo de electoratul kurd. Chiar și Mansur Yavaș, primarul naționalist al Ankarei și un alt posibil candidat al CHP, simte presiunea. Se zvonește în capitală că ar fi trimis mesaje discrete președinției, asigurând că nu intenționează să candideze.

Liderul CHP, Özgür Özel, a reacționat dur la acuzație: "Aceasta nu este o acuzație, este un memorandum al puciștilor împotriva politicii. De data aceasta nu au venit cu tancuri sau bocanci, ci cu robe judiciare."

Opoziția interpretează ofensiva împotriva lui Imamoglu ca un atac direct la supraviețuirea sa. Özel se confruntă acum cu o dilemă: să-l mențină candidat sau să își asume el însuși candidatura, cu riscul de a ajunge în aceeași situație.

Dosarul — 4.000 de pagini, 400 de acuzați și peste 75 de martori secreți — va garanta un proces prelungit, poate de cinci ani. Obiectivul, potrivit observatorilor, este dublu: de a descuraja întreaga opoziție și de a lărgi prăpastia cu Partidul Egalității Popoarelor și Democrației (DEM), a treia forță parlamentară și moștenitoarea mișcării kurde.

Partidul DEM este implicat în procesul "Turcia fără terorism", conceput de Erdogan pentru a folosi influența liderului închis al Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK). După un an fără progrese, partidul rămâne concentrat pe "eliberarea lui Öcalan", ceea ce îi obligă să se modereze față de blocul guvernamental și să lanseze doar critici ușoare împotriva represiunii CHP. Diviziunea dintre cele două forțe favorizează în mod clar puterea.

Cazul Imamoglu câștigă, de asemenea, timp pentru Erdogan și Bahçeli în perspectiva alegerilor din 2028. Cu opoziția distrasă sau cooptată, blocul guvernamental va putea promova amendamente constituționale pentru a elimina limitele mandatului prezidențial. Proiectul lor de putere perpetuă se apropie.

A doua lovitură a venit pe 11 noiembrie, când Curtea Constituțională a respins o moțiune a CHP privind alegerea a cinci membri ai Consiliului Judecătorilor și Procurorilor (HSK), organismul care supraveghează justiția. Cu unsprezece voturi contra patru, instanța a decis că problema era "în afara sferei de revizuire constituțională". Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională a renunțat la revizuirea deciziilor Parlamentului, permițând majorității legislative să adopte orice măsură sub eticheta de "decizie parlamentară", fără control judiciar. "Adio, Constituție!", a scris penalistul Adem Sözüer, semnalând că instanța "și-a limitat propria autoritate".

Vicepreședintele CHP, penalistul Murat Emir, a avertizat: "HSK și alte consilii judiciare vor putea fi formate în funcție de majoritatea politică, fără control legal. Odată cu retragerea Curții Constituționale, se va extinde un regim de arbitrar ireversibil." Jurista Özge Fındık a fost de acord: "Acum Parlamentul poate executa orice act arbitrar dorește. Numirile, investigațiile sau redefinirile puterilor constituționale vor rămâne fără control. Acest lucru creează un nou regim legal: fără supraveghere, fără limite, bazat doar pe voința majorității."

Expertul constituțional Tolga Șirin a fost și mai clar: "Să presupunem că Parlamentul decide să găzduiască trupe americane în Turcia sau să prelungească la nesfârșit starea de urgență. AYM ar putea decide să nu revizuiască acest lucru. Aceasta înseamnă că starea de urgență poate deveni un mod permanent de guvernare. Acest lucru, deși nu este spus deschis, este absolutism constituțional."

Implicațiile sunt enorme. Refuzând să revizuiască deciziile parlamentare, Curtea Constituțională legalizează guvernarea prin voința majorității, demontând ultimul contrapondere instituțională. Raportul Comisiei Europene avertizase deja cu privire la politizarea HSK. Ankara l-a ignorat. Acum, cu retragerea instanței, echilibrele instituționale s-au prăbușit complet.

Ceea ce rămâne este o fațadă de democrație care ascunde dominarea absolută a Executivului. Majoritatea parlamentară poate legifera fără limite; justiția a fost redusă la o formalitate. Turcia avansează în mare viteză către un "absolutism constituțional", unde legea servește puterii și nu justiției, în timp ce aliații săi occidentali observă în tăcere.