Închiderea barurilor "de-o viață" în orașele mari din Spania nu este doar o chestiune comercială, ci o pierdere culturală și socială profundă. Aceste localuri, adesea conduse de familii, au fost mult mai mult decât simple locuri de consum; ele au reprezentat o rețea invizibilă de afecțiuni și rezistențe care susțineau viața urbană dincolo de logica pură a consumului și a grabei.

Antropologul urban José Mansilla subliniază că, decenii la rând, barul a fost un element cheie în structura socială. Era locul de întâlnire după ziua de muncă, unde oamenii împărtășeau experiențe și discutau proiecte. Înainte și în timpul Republicii, servea chiar și ca spațiu pentru discuții politice și sindicale discrete. Cu timpul, în societatea noastră "mult mai fragmentată și individualistă", această funcție de refugiu civic s-a diluat, iar barurile și-au pierdut centralitatea, transformându-se în altceva.

Jurnalista gastronomică și filozofă Anna Torrents analizează acest fenomen ca o "dublă pierdere: cea a realului și cea a comunului". Ceea ce odinioară era un refugiu al cotidianului, un loc unde timpul părea să se oprească, astăzi este guvernat de "logica vizibilității și productivității". În locul barurilor tradiționale, apar "non-locuri" – spații neutre, funcționale, interschimbabile, unde "nimeni nu lasă urme". Pe lângă aceste schimbări sociale, există și motive materiale: chiriile ridicate, fiscalitatea și reglementările tot mai stricte fac ca "precariatul romantic" al multor baruri de familie să devină economic neviabil.

Scriitorul și patronul de bar Armengol, în noua sa carte, vorbește despre această dispariție, exprimându-și îngrijorarea față de omogenizarea urbanistică și absența "sufletului" în noile afaceri care se deschid. El susține că un bar este un "centru de zi (și de noapte) pentru persoanele singure, un loc de întâlnire, de schimb, unde se întărește țesutul social". Pentru el, alegerea locului unde mâncăm este un act politic, o formă de rezistență împotriva capitalismului accelerat.

Un alt aspect este apariția unor localuri de tip "fake autentic", care se deghizează în taverne clasice fără a fi, contribuind la o "societate a spectacolului" în care relațiile sunt mediate prin imagini, iar spațiile sunt create pentru "postureo" și afirmarea brandului personal. Gastronomia s-a transformat și ea: de la o bucătărie funcțională, bazată pe ingeniozitate și simplitate, la o "carte-manifest" unde fiecare fel de mâncare spune o poveste, iar consumul devine o experiență de "povestit", nu doar de mâncat.

Precaritatea din sector este un alt simptom al acestei crize. Cu toate acestea, există o mișcare spre dignificarea profesiei, cu restaurante care își ajustează programul pentru a permite o mai bună conciliere. Armengol subliniază că esența unui bar stă în "factorul uman" – în gazda care își cunoaște clienții, le anticipează preferințele și creează o legătură autentică. Această cultură a barului, cu toate imperfecțiunile sale, a oferit un refugiu împotriva logicii optimizării și productivității, o posibilitate de a fi fără scop, de a conversa fără un randament așteptat.