Articolul explorează impactul acțiunilor îndoielnice ale unor politicieni asupra încrederii cetățenilor în sistemul democratic. Se subliniază o „rușine indirectă” resimțită de public, care provine dintr-un sentiment profund de onestitate și de la incapacitatea de a înțelege cum liderii pot ignora consecințele faptelor lor.

Această rușine se intensifică atunci când se constată că cei care promiteau integritate prin discursuri facile, se implică în acte de o lipsă de scrupule inimaginabilă. Se face referire la o situație în care, în timpul unei crize majore (pandemia de coronavirus), unii oficiali au dat dovadă de o indolență revoltătoare. Mai mult, aceștia își implică și familiile – copii, soții, parteneri – în faptele lor ilegale, ceea ce adâncește sentimentul de dezgust și frică în rândul populației.

Un exemplu concret menționat este cel al lui Mazón, care, conform unei teorii susținute de declarațiile lui Salomé Pradas, ar fi minimalizat impactul unei furtuni pentru a proteja interesele turistice. Acest tip de comportament, caracterizat prin minciună și lipsă de asumare, este considerat profund rușinos, mai ales când provine de la persoane în poziții de putere.

Articolul critică și pe cei care, deși nu dețin funcții politice directe, devin complici la minciună. Se subliniază că femeile, în special, nu sunt simple instrumente în mâinile bărbaților puternici și că refuzul de a recunoaște adevărul, chiar și atunci când acesta este inevitabil, este dezonorant.

Autorul conchide că, deși sentimentul de rușine nu îl conduce pe el personal la o lipsă de credință în democrație, o proporție semnificativă a cetățenilor ajunge la concluzia că „toți sunt la fel”, ceea ce reprezintă un pericol pentru stabilitatea sistemului democratic. Politicienii, conștienți de vizibilitatea lor amplificată de rețelele sociale, ar trebui să acționeze cu mai multă responsabilitate și să înțeleagă că își joacă reputația, curățând funcția publică de actele reprobabile care generează rușine și deziluzie.