Romanul de debut al Lucíei Solla Sobral, „Vei mânca flori”, a captivat deja publicul și criticii prin explorarea profundă a unei povești de dragoste intense, dar pline de nuanțe subtile de hărțuire. Autoarea, născută în Marín, Pontevedra, în 1989, reușește să evite simplificarea temelor de dragoste și hărțuire, transformând cartea într-o experiență literară complexă, nu un ghid de autoajutor.

Secretul romanului rezidă în textura sa narativă, prin care cititorul înțelege și asimilează o experiență dură și autentică. Protagonista, Marina, se apropie de vârsta de 25 de ani și își redefinește constant imaginea de sine prin relațiile și posesiunile sale – o prietenă devotată, un loc de muncă, un câine, familia. Pe parcursul a trei ani, lista acestor elemente se modifică, reflectând etapele vieții sale într-un oraș mediu. Ea își dorește o viață bună, la fel ca oricine altcineva.

Excepțională este inteligența senzorială a naratorului, care, evitând retorica goală și imaginile uzate, o descrie pe Marina. Vocea narativă are intuiția de a capta aspecte corporale și detalii ale realității fizice cotidiene, transformându-le în semnale revelatoare. Acest amestec sentimental, pe care îl percepem ca și cum am analiza-o pe Marina printr-un monitor Holter pe parcursul celor 241 de pagini, este cel care captivează și angoasează în același timp.

De la începutul romanului, absența tatălui Marinei generează o durere intimă care amenință să o scoată din viață. Modul în care se regăsește este prin dorință – posibilitatea de a se redescoperi prin fervoarea relației cu celălalt, ceea ce îi dezvăluie propria umanitate. Sunt corpurile, dar nu numai. Sunt și detaliile și compania. Dorința se materializează în Jaime, un bărbat cu 20 de ani mai în vârstă decât ea, elegant și bogat, cu care începe o relație dezechilibrată. Însă Marina nu percepe acest dezechilibru, atât de comun, ca o problemă, deoarece intensitatea iubirii, alcătuită din mii de detalii și mii de mesaje, o posedă.

Adevărul cărții nu este o lecție moralizatoare, ci transcende etichetele de dragoste și hărțuire, confruntându-ne cu abisul unui adevăr literar. Romanul ne poartă în acele spații unde intensitatea este atât plenitudine, cât și un labirint în care ne bucurăm și rămânem prinși simultan. Așa i se întâmplă și Marinei, care, treptat, observă semnalele de avertizare, scufundându-se într-o poveste de o normalitate înspăimântătoare.