Două noi cărți – „Femeile Țărănci” de Joanna Kuciel-Frydryszak și „Ruralismul” de Vanesa Freixa – oferă cititorilor o perspectivă profundă asupra vieții rurale, îndemnându-i să renunțe la reprezentările idealizate ale trecutului și să privească într-un mod nou viitorul zonelor rurale. Aceste lucrări, separate de aproape un secol, se completează reciproc în mod remarcabil, oferind o analiză critică și evidențiind aspecte importante.

Cartea lui Kuciel-Frydryszak, „Femeile Țărănci. Istoria bunicilor noastre”, explorează viața femeilor rurale poloneze în prima jumătate a secolului XX. Într-un stil documentar, bazat pe mărturii familiale, scrisori, jurnale și articole de presă, autoarea dezvăluie condițiile dificile de muncă, căsătoriile aranjate, maternitatea și diversele „evadări” din viața rurală: a merge în slujbă la o casă, a fugi la oraș sau a emigra într-o altă țară. Aceste povești rezonă cu experiențele locuitorilor rurali din multe țări înainte de sosirea transformărilor democratice, cum ar fi în Spania.

Viața femeilor din mediul rural era adesea redusă la triada „copii, bucătărie, biserică”, limitându-le participarea la viața publică la o muncă invizibilă și istovitoare. Zilele lor începeau cu mulsul, înainte de zori, și se terminau cu cusutul, gătitul sau curățenia, când restul casei se odihnea deja. Marginalizarea, considerarea lor drept dispensabile, servitutea căsătoriilor aranjate și riscul ridicat de abuz sexual încă din copilărie dominau. Sărăcia economică, în ciuda romantizării, nu produce nimic bun.

Mitificarea abnegației feminine, adesea celebrată în reclamele de Ziua Mamei, își are rădăcinile în acea lume în care femeia era garanta fericirii altora. Un manual de comportament susținea: „O mamă și o gospodină bună nu doar organizează casa, ci este responsabilă și pentru atmosfera care domnește în ea. Trebuie să depună toate eforturile pentru ca viața familiei în casă să fie plăcută. Să nu se plângă, să nu protesteze, să se supună”.

O rază de lumină o oferă capacitatea de rezistență și rebeliune. Pe lângă diversele evadări, principala formă de a spune nu era căutarea unui viitor mai bun pentru descendenții lor prin educație sau migrație, care țeseau un zid de tăcere în jurul a tot ceea ce fusese lăsat în urmă. Acesta este punctul de plecare al „Ruralismului” – o carte luminoasă nu doar despre o posibilă întoarcere la viața rurală, ci și despre extinderea unui mod de a înțelege relațiile umane. De ce știm atât de puțin despre viața strămoșilor noștri rurali? Pentru că viața lor era teribilă. Au vrut să ne protejeze prin uitare. Acum ne putem întoarce într-un alt mod.

Vanesa Freixa își construiește propunerea într-o primă persoană care combină nostalgia cu entuziasmul. Elogiul repausului, al calmului sau al virtuții de a nu avea nevoie se îmbină cu încrederea că mediul rural este depozitarul unei înțelepciuni ancestrale. Pasajele lirice, aproape panteiste, în care pământul este un apel interior sau un mod de comunicare cu cei care nu mai sunt, se amestecă cu energia părții mai reflexive sau revendicative, unde se critică două viziuni obișnuite asupra mediului rural: cei care vor să-l exploateze și cei care vor să-l conserve. Pentru ambii, oamenii locului sunt de prisos.

Care ar fi capacitatea noastră de rezistență într-o criză alimentară, se întreabă. Pe termen scurt, niciuna, răspunde. Ne-am ucide unii pe alții pentru a obține hrana pe care o produce, în țara noastră, doar 1% din populație. Pare o provocare, dar prețurile alimentelor au crescut cu 35% din 2019, iar terenurile agricole au, de asemenea, un boom. Propunerea ei este să fugim de agrobusiness-ul intensiv și să creăm modele descentralizate și autonome. Dar nu se oprește aici. Pentru ea, ruralismul este ceva ce ar putea transcende și ajunge în mediul urban, primând activitatea primară de proximitate. Pare utopic în mijlocul unei crize locative, dar poate avem nevoie de această viziune pentru a ieși din disperarea la care ne supune economia.