Simeone și vecinii supărători

Simeone are unele caracteristici ale vecinilor supărători care își permit luxul de a pune în dificultate întreaga scară a blocului deoarece, insistă ei, nu trebuie să deschizi ușa clădirii primului venit care sună la ușă, mai ales dacă se prezintă drept poștaș cu reclame. Argentinianul, care săptămâna trecută a suferit două înfrângeri la preț de una (tuturor le plac cupoanele, chiar și bătrânului avar de la etajul cinci), va rămâne în istoria fotbalului nostru ca unul dintre cei mai iconici tehnicieni din LaLiga și o adevărată bătaie de cap pentru cei care insistăm să concepem această afacere ca pe o sărbătoare a simțurilor, atât de încântați de îndrăzneală, vertij și goluri, încât ajungem să disprețuim frumusețea unui blocaj bine executat.

Gândurile lui Simeone în meciurile mari

Nimeni nu știe, cu certitudine, ce fel de gânduri îi trec prin cap când meciurile mari îi sunt favorabile și decide, prin acțiune sau omisiune, să le întoarcă spatele. Ca și cum a lăsa timpul să treacă ar fi cea mai scurtă cale spre un final fericit. Sau ca și cum a aștepta următoarea greșeală a adversarului i s-ar părea cea mai bună modalitate de a evita ca jucătorii săi să le evite pe ale lor. Tocmai lui, care a considerat întotdeauna victoria ca fiind singura filozofie demnă de studiu, i se acumulează marile înfrângeri de ceva vreme dintr-un amestec ciudat de pasiune și prudență, atât de obsedat să nu-și piardă niciodată speranța încât pare să se fi obișnuit, în exces, cu căldura melancoliei.

Victoriile morale ale lui Atleti

"Ne înving mereu în Liga Campionilor, dar îi facem să sufere", a declarat el la finalul ultimului duel european împotriva vecinului de la mansardă, acel Real Madrid veșnic petrecăreț, cu o oarecare complicitate a Poliției Municipale. Această consolare difuză între a vrea și a nu putea, sau invers, intonată iar și iar de idolul "colchonero", ni se prezintă deja ca singura explicație probabilă a unuia dintre cele mai recurente mistere ale fotbalului modern: cel al victoriilor morale ale lui Atleti în fața unui rival care deja începe să plănuiască următoarea lovitură, să încrețească și mai mult următorul bucluc, să declanșeze următoarea alarmă în banca logicii. Pentru că, în fața imposibilității permanente de a-i învinge la limită, de a returna – măcar o dată – atâta afront istoric și isteric, Simeone pare să se fi mulțumit cu descărcarea de a se plimba prin casă în timp ce lovește tavanul cu bățul de la mătură.

Dilema lui Atletico: mai mult sau a se mulțumi?

A cere mai mult sau a se mulțumi pare a fi dilema actuală a unui club, și a unor suporteri, care cunosc prea bine rigorile frigului pentru a renunța cu bucurie la adăpostul acestei figuri gigantice care acoperă totul. Nu există un tehnician mai bun decât Simeone pentru un Atlético de Madrid orfan de repere și temător de schimbări, un club condus din birouri foarte înalte în care nu este nevoie să te uiți pentru a ști că orice proiect începe și se termină prin a descărca toată responsabilitatea asupra idolului, asupra tehnicianului care nu negociază eforturile și nici angajamentele cu trupa, inclusiv cu cea care se postează în confortul tribunelor. Adesea se caricaturizează în exces pasiunea sa debordantă și gesturile sale de încurajare a unor suporteri care trăiesc cu nevoia unei reafirmări constante: suntem Atleti, nu încerca să înțelegi. De aceea, noi, ceilalți, nu ar trebui să încercăm să explicăm: din fericire sau din nefericire, aproape întotdeauna Simeone și Atleti-ul său sunt cei care încearcă biciul capricios al istoriei și astfel nu există nicio modalitate, nici umană, nici divină, de a avea încredere în poștaș.