Publicarea trailerului pentru „Emily in Paris” pe rețelele sociale a declanșat, din nou, discuții aprinse. Cu a cincea sa serie de aventuri pe punctul de a fi lansată (pe 18 decembrie), de data aceasta cu Emily la Roma, spectatorii se pregătesc fie să o adore, fie să o deteste, sau ambele simultan. Pentru cei nefamiliarizați, drama de pe Netflix o are în rolul principal pe Lily Collins, care o interpretează pe vioaiea Emily Cooper, un executiv de marketing care se mută din Chicago la Paris pentru un nou loc de muncă și o nouă viață.

La prima vedere, subiectul nu pare iritant, însă a devenit una dintre ficțiunile preferate pentru a fi intens criticată. Acest fenomen nu este nou. „Hate-watching”-ul, pe care îl putem numi, mai blând, „vizionare ironică”, există încă din anii ’90, dar a atins apogeul datorită rețelelor sociale și streaming-ului, care permit vizionarea rapidă a seriilor. Nu mai trebuie să te gândești dacă vrei să-ți pierzi timpul cu o serie pe care o urmărești doar pentru a o ridiculiza, deoarece pauza dintre episoade este atât de scurtă încât nu-ți permite să-ți pui întrebări despre ce anume îți pierzi timpul.

Termenul a fost popularizat de criticul Emily Nussbaum de la „The New Yorker”, în scrierile sale despre „Smash”, o serie lansată în 2012, care prezenta culisele unei piese de pe Broadway bazate pe povestea lui Marilyn Monroe. Era îngrozitoare? Nu, era o serie destul de decentă, bine produsă și cu o distribuție de vedete muzicale. Asemenea și „The Newsroom”, ficțiunea lui Aaron Sorkin despre un canal de televiziune, una dintre primele victime ale „hate-watching”-ului. Distribuția sa era excelentă, dar discursurile sale pompoase o făceau mai ridicolă decât epică. Este imposibil ca Sorkin să fi prevăzut ridicolul pe care dialogurile sale îl vor provoca, dar poate Darren Star, mintea din spatele „Sex and the City”, „Beverly Hills, 90210” și „Melrose Place”, și-ar fi putut face o idee despre efectul pe care „Emily in Paris” îl va produce.

O serie care abundă în clișee despre Paris, văzute prin ochii americanilor (croissant, beretă, dragoste, acordeoane) și al cărei protagonist principal este vestimentația. O combinație între acele două episoade din „Sex and the City” care o plasau pe Carrie Bradshaw în capitala franceză și „Amelie”, care reunește ce este mai rău din ambele și abundă în situații neverosimile și dialoguri ridicole, spre deliciul spectatorilor care o urmăresc doar pentru a-și ridica sprâncenele și a o critica pe rețelele sociale. Deși, așa cum a scris „The Guardian”, „a te enerva din cauza unui serial TV atât de insipid și plăcut precum ‘Emily in Paris’ este ca și cum ai lovi un cățeluș”.

Următoarele sunt alte serii pe care timpul le-a lăsat într-un loc ciudat: la fel de iubite pe cât de criticate de cei mai fideli spectatori ai lor.

• „Dawson’s Creek” (Tânăr și neliniștit): Seria lui Kevin Williamson are onoarea îndoielnică de a fi titlul fondator al „hate-watching”-ului. Primele comunități online au apărut pe site-ul rudimentar „Television Without Pity”, unde, încă din 1998, fiecare nou episod al seriei era criticat cu răutate. Existau motive, în special unul: „De ce l-au făcut pe Dawson atât de insuportabil?” întreba un thread de pe Reddit. Acolo se află cheia urii pe care a suferit-o seria. Toate personajele erau mai interesante decât protagonistul, toți, chiar și bunica lui Jen.
• „Toate după lege” (o serie juridică controversată): Seria despre avocate de pe Disney+ a stârnit vâlvă de la început. Produsă de Ryan Murphy, a reunit un distribuție eclectic, incluzând nume precum Sarah Paulson, Naomi Watts, Kim Kardashian și Glenn Close. Prezența lui Kim Kardashian a stârnit o curiozitate intensă, iar critica a fost atât de virulentă încât a devenit aproape parodică. Deși a fost unanim respinsă, a devenit una dintre cele mai vizionate serii de pe platformă, reînnoită pentru încă un sezon, demonstrând că „să se vorbească despre noi, chiar și de rău” este o maximă valabilă.
• „Anatomia lui Grey”: Faptul de a fi una dintre cele mai longevive ficțiuni televizate nu te face imun la vizionarea ironică. Nici faptul că este semnată de „zeița” televiziunii Shonda Rhimes. Drama medicală de pe ABC a devenit un magnet pentru insulte încă de la lansare. Problema era protagonista, mereu conflictuala Meredith Grey, un puț fără fund de traume din copilărie. De ce continuă oamenii să urmărească „Anatomia lui Grey”, chiar dacă o detestă? Poate pentru că vor să cunoască secretul personajelor sale de a concilia viața cu o carieră de succes. Sau pur și simplu, pentru că sunt frumoși.
• „Girls”: „De ce mă uit la ‘Girls’ dacă urăsc toate personajele?” se întreba „Complex” despre seria lui Lena Dunham, o întrebare din ce în ce mai frecventă pe măsură ce se derulau sezoanele. Vândută ca răspunsul millennial la „Sex and the City”, seria HBO aduna toate defectele predecesoarei și le amplifica. Personajul principal, Hannah, interpretat de Lena Dunham, era profund egoist și o odă adusă autocompătimirii. Era imposibil să-ți iei ochii de la serie, un accident cu încetinitorul, care, grație platformelor, a fost recuperat de o nouă generație care a ajuns la aceleași concluzii: Hannah era insuportabilă și „de ce dracu’ ne uităm la asta?”.
• „Vara în care m-am îndrăgostit”: „Vara în care m-am îndrăgostit de un serial de rahat” a fost titlul sugestiv al cronicii Patriciei Gosálvez în „Джерело новини” despre fenomenul generat de seria Amazon Prime Video. Un triunghi amoros între o tânără și doi frați, având ca fundal o vară idilică în Massachusetts. În ciuda scenariului ridicol și a interpretărilor stângace, a generat un zgomot considerabil pe rețelele sociale, transformându-se într-o obsesie.
• „Friends”: Dacă „Friends” a fost victima vizionării ironice în timpul difuzării sale originale este greu de știut, deoarece nu trăiam încă sub dominația absolută a rețelelor sociale. Ceea ce era ușor de verificat era că era extrem de populară. Însă, recuperarea sa de către platforme a scos la iveală defectele, fie prin lipsa de diversitate rasială, glumele homofobe sau toxicitatea emoțională. O nouă privire care a făcut ca, din nou, să se vorbească non-stop despre o serie al cărei ultim episod a fost difuzat în 2004, dar de această dată mulți nu o urmăreau pentru că o iubeau, ci pentru că aveau nevoie de argumente pentru a o detesta.
• „Élite”: Nici seriile naționale nu scapă de vizionarea ironică. „Élite”, ficțiunea lui Carlos Montero și Darío Madrona pentru Netflix, s-a născut ca o plăcere vinovată, ceva asumat chiar înainte de difuzare. Nu urma să vedem ceva în linia „Degrassi”, ci o ficțiune care ar face „Beverly Hills, 90210” să pară realist. Deși a vrut să meargă mai departe și să includă crime și investigații, morțile nu interesau pe nimeni, ci doar complicațiile emoționale. Deși „Élite este drog”, după cum a scris Natalia Marcos, aceleași ingrediente care au dus-o peste hotare au transformat-o într-o serie care era vizionată doar pentru a vedea cât de departe pot merge scenariștii în a-și strica propria creație.
• „And Just Like That”: „Chiar dacă este un fiasco, o voi urmări în continuare” a fost răspunsul tranșant al lui Junior Healey, coautor al unui podcast despre „Sex and the City”, într-un articol care încerca să elucideze de ce oamenii urmăreau „And Just Like That” în ciuda calității sale scăzute. Moștenitoarea uneia dintre cele mai iconice serii HBO nu doar că nu a îndeplinit așteptările, ci le-a călcat în picioare. A trecut de la a fi o sursă de referințe la un catalog de excentricități ale unor multimilionare fără ocupație. Cu toate acestea, exercita o atracție irezistibilă. „Urăsc această serie... și am nevoie de încă 19 sezoane”, se putea citi pe rețelele sociale.