Expoziția artistei Lucía C. Pino (Valencia, 1977) de la CA2M Móstoles, deschisă până la 8 martie 2026, explorează chestiuni de la materialitate și formă, până la capacitatea mediilor precum sculptura și fotografia de a genera atmosfere.

În cadrul acestei expoziții, sculptura și fotografia converg. Artista explică faptul că acestea se unesc în ideea de "arhivă" și "corp", dar se separă în dimensiunea spațială și materială. Întrebată despre momentul în care a știut că se va dedica artei, Pino a răspuns că a intuit mereu acest lucru, dar a avut nevoie de timp pentru a înțelege exact cum să-și croiască drumul.

Referitor la artiștii sau operele pe care le-ar recomanda pentru a debuta în arta actuală, Lucía C. Pino consideră că, în orașe precum Barcelona, este dificil să nu fii familiarizat cu nume populare precum Basquiat sau Warhol, datorită prezenței lor constante în spațiul public. În loc de nume specifice, ea sugerează să se urmărească specialiștii care recenzează expoziții internaționale în diverse medii, sau pagini de Instagram precum Art Viewer, Kuba Paris sau Daily Lazy. În format tipărit, recomandă revistele Concreta și Mousse, axate pe cercetarea creației și teoriei imaginii. Cel mai bun sfat al său este să se viziteze muzeele orașului, librăriile și centrele de documentare specializate.

Lucrările sale sunt definite prin trei adjective: empirice, experimentale, misterioase. Întrebată ce operă de artă ar fi dorit să creeze, a menționat "Love Is The Message, The Message Is Death", dar a subliniat că sunt multe altele. De asemenea, a denunțat operele de artă care "înalță și maschează valori indezirabile: rasismul, transfobia, clasismul, colonialismul etc."

Privind înapoi la munca sa, obsesiile recurente includ poetica și politica economiei circulare, senzualitatea și dorința, și o formă de animism. Cel mai frumos lucru spus despre munca ei a fost că este un exemplu de artist care poate reuși fără a fi bogat, un compliment pe care îl consideră atât o recunoaștere, cât și o responsabilitate. Ceea ce este cel mai extravagant, a preferat să nu dezvăluie public.

Din lumea artei, Pino a învățat importanța "praxisului", comparând-o cu coacerea pâinii: "O carte îți poate oferi o rețetă despre cum să faci pâine, dar până nu frămânți și nu îți ies câteva proaste, s-ar putea să nu ajungi la o pâine din acelea pe care le mănânci pe bucăți fără nimic altceva."

Printre preferințele sale culturale, a menționat cartea "Wayward Lives, Beautiful Experiments", filmul "Watermelon Woman" și piesele "Yo no me callo" de Huda sau "Wallah" de Ghali ca un autoportret muzical. Ultimul serial vizionat a fost "Godfather of Harlem".

Lucía C. Pino consideră că faima, patriarhatul și Occidentul sunt supraevaluate social. Evenimentul istoric pe care îl admiră cel mai mult este "căderea unui imperiu, oricare ar fi acesta".

Plăcerea ei vinovată culturală este să cheltuiască pe cărți care o așteaptă în grămezi. La întrebarea cui i-ar acorda Premiul Velázquez, a menționat-o pe Juliana Huxtable. Dacă nu ar fi fost artistă, s-ar fi dedicat grădinăritului.